Baloanele…

Nu împlinisem încă șase ani și țineam captivă în pieptul meu mic o lume a bucuriei și-a poveștilor colorate, inventate special pentru mine. Eram fericită și veselă în fiecare zi. […]

Nu împlinisem încă șase ani și țineam captivă în pieptul meu mic o lume a bucuriei și-a poveștilor colorate, inventate special pentru mine. Eram fericită și veselă în fiecare zi. Viața era simplă, ușoară și dulce ca un tort de frișcă.

 Aș fi țopăit non-stop, m-aș fi cocoțat în toți copacii de pe stradă și-aș fi cotrobăit prin toate podurile vechi existente în cartier. Bine că mai și oboseam între timp!

Într-o zi, însă, am făcut o mare poznă, despre care ai mei au vorbit, înroșindu-se la obraz, multă vreme. Îmi plăcea să scotocesc peste tot. Copil! Nu exista colțișor în casă pe care eu să nu-l fi inspectat și devastat. Dar pe dulap nu ajunsesem încă. Ia să vedem? Ce-o fi în cutia aia, parcă nu era ieri acolo?

Și m-am urcat. În trei secunde atingeam tavanul cu fruntea. Doamne! Ce minune! Cutia, din carton obișnuit, avea în burta ei multe pliculețe pe care erau desenați fluturi. Și roz, și bleo, și verzi. Am desfăcut unul. Așa de curioasă eram, că tremuram, îmi curgeau balele, aveam ochii măriți cât strachinile alea de Corund în care leorbăia mamaia borș cu păsat.

Înăuntru, ce să vezi? Am descoperit un fel de balonaș subțire, aproape transparent…L-am dus la gură, firește, și l-am umflat. Mooooaaaamăăă, ce tareee! În mânuță țineam cel mai mișto balon, lunguieeeeț și subțirel.

 „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.

Ziua de 17 august urma curând, așa că am aruncat cutia jos, mi-am umplut buzunarele cu baloane și am pornit-o pe strada Petru Maior (poarta am trântit-o, troonc, de pereți, așa făceam mereu spre disperarea bunicii mele, care iar îl înjura pe Pavel, fostul ei soț). Prima oprire a fost la Samy, ovreiașul care mi-a parfumat copilăria cu povești, legende, minciuni și cântece strămoșești.

–Saaammmmyyyyy!, l-am strigat, ținând între dinți un balon fleșcăit.

-Ce-i, meșugă?, a apărut roșcaliul la fereastră.

-Ia uite ce aaaam! Coboară repede! Fac petrecere de ziua mea. Ia-o și pe Silvia. Mergem și la Paulică, la Marian și la…Bogdan o fi acasă?

-Nu. E cu mă-sa la Matache, i-am văzut adineauri. Au plecat.

 Ne-am așezat direct pe bordură și am întins vreo 20 de balonașe pe lângă noi, Silvia și-a pus două la cercei, le-a legat cu ață, eu cu Samy umflam și umflam.

-Hai să le atârnăm pe sârma de rufe, din față până-n spate, să le agățăm de copaci, de clanțele porților, ca să afle toți copiii că e ziua ta. Mai ai?

-Îhî! O grămadă! Uite-așa am o cutie… Am găsit-o pe dulap.

În câteva ore, în care ne-am văzut de treabă hotărâți, cu avânt și dăruire, de ne-au ieșit ochii din cap făcând baloane, balonașe, balonoaie, am umplut toată strada Petru Maior. S-au speriat toți vecinii. Am legat pisicilor de coadă, cățeilor la gât, am pus la porți, la mașinile parcate, vaai, cât de frumos era!

Madam Fery, unguroaica, a și sunat la mamaia:

-Ce-o apucat-o pă zăludă, te?!, a întrebat-o ea.

-Tulai, Doamne!, a chirăit mama lui tata, ducând mâna la gât. I se zbătea acolo o venă mare, iar eu credeam că de admirație pentru ce făcusem eu cu Samy. S-a apropiat ținându-se de „păreți”, că așa le zicea ea, apoi a apucat între degete un balonuț rozaliu, pe care tocmai îl spărsesem între dinți. Am uitat să vă spun că-mi plăcea să le și crănțăn nițel până îmi pocneau în gură. Aveau un gust cam nasol, dar scuipam și-mi trecea.

-Ce-ai făcut, nebuno? Unde-ai găsit astea? Când o afla tată-tău, să vezi ce-o să-ți scarmene pielea!

-Păi nu e ziua mea peste trei zile?, am țipat, de parcă asta mi-a fi dat dreptul să dărâm și casa în care locuiam.

-O fi ziua ta, da` ai umblat unde nu trebă, în lucrurile lu` Picuță, o să vezi, tu, bătaie!

Se bucura. O vedeam pe chipul ei. Dar ce știa mamaia? Tata mie îmi cumpărase baloanele și puteam să fac ce vroiam cu ele. Așa!

I-am mai dat și lui Samy câteva (Mă, meșugă, să-mi pun și io la capu` patului câteva, nu fi zgârcită!), și lui Costin, și lui Bogdan, când s-a întors de la piață. Să aibă cu toții o amintire de la mine.

Mi-am privit strada, draga mea stradă, am îmbrățișat-o ca pe-o prietenă. Tanti Cotelia făcea ouă ochiuri și cartofi prăjiți, mirosea ca la cantină, îmi era foame, de atâta cauciuc rumegat și salivă consumată, obosisem, dar mă simțeam bine. Samy și Silvia fugiseră la masă. Balonuțele care se desprinseseră de la porți zburau ușoare peste tot. Ca-n vis!

Stăteam pe bordura caldă ca-ntr-o palmă iubită. Mă luase așa, o toropeală, cerul deasupra- acadea albastră-, salcâmul foșnea, un cocoș cânta, iar nea Orășanu, cizmarul, uda prin fața prăvăliei. Își făcea semnul crucii când se uita la baloanele mele (ce dracu` are toată lumea de se sperie de ele?).

Eram așa de fericită! Abia așteptam să vină ai mei și să-și dea cu părerea. E frumos decorul din curte și de pe stradă? Între timp, n-am înțeles de ce, părinții copiilor, prietenii mei, au început să facă scandal, au venit la mamaia, au țipat, au amenințat cu Miliția, ziceau: „Madam Săndulescu, cum e posibil așa ceva, sunteți tâmpiți, da` nu vă e rușine să lăsați niște copii să se joace cu…” și au mai spus un cuvânt, pe care nu-l știam.

Seara a venit tata primul. I-am alergat înainte și i-am povestit. A rămas blocat.

-Cum? De unde le-ai luat? Ptiu! Și-a tras o palmă peste frunte!

-De ce ai umblat acolo fără să ceri voie?

-Păi cui, că nu era nimeni acasă?

-Te duceai la mamaia și o întrebai pe ea…

-Ea niciodată nu mă bagă în seamă, nu știi? Când m-am urcat pe casă în pielea goală, mi-a luat scara și m-a lăsat acolo până seara, ai uitat?

Uitase tata. Cum l-au întâlnit, vecinii au sărit cu gura:

-Rușine. Inadmisibil! O să facem o reclamație colectivă!

Apoi a venit madam Goldman, bunica lui Samy. Și ea avea întrebări: de unde sunt baloanele alea, că e foaaaarte supărată, l-a prins cu așa ceva pe nepot, iar ea crede că este mult prea devreme.

Cum adică „prea devreme”? Prea devreme pentru ce?

Pe la opt a sosit și mama. Tata apucase să mai strângă din baloane, le-a aruncat, vedeam eu că nu e supărat deloc, ba chiar îi venea să râdă de pozna mea, le arunca la ladă și îl bufnea râsul, abia se abținea, știam. Apoi, după ce am mâncat de seară, și-a aprins o țigară și i-a spus mamei. Săraca! Odată s-a albit la față și a zis:

-Ceeeee? O omor! Ce-a căutat pe dulap?

Dar tata n-a lăsat-o să-mi facă nimic, nimic. Eram „fetițuța” lui, așa căăă, ia mai lăsați-mă în pace cu pedepsele și bătăile voastre de doi lei! (asta o știam de la Samy, v-am zis că era deștept, al naibii, cu pistruii lui!)

Multă vreme s-a lăsat tăcerea peste ciudatul eveniment care a tulburat liniștea străzii Petru Maior din București. Din fericire, nu ne-a reclamat nimeni, mai cârâiau cârcotașii uneori, dar le repara tata câte un aparat de radio sau le mai schimba vreo lampă, că le cam filau toate, plus alea din cap!, și gata! Erau mulțumiți, puneau lacăt la clanță. Iar eu, am fost cuminte toată vara. Jur!

Târziu, pe la 19 ani am aflat ce era în cutia aia. Până atunci n-au vrut să-mi spună. Mi-a zis tot tata, când se matolise într-o seară. Asculta Pink Floyd, „The wall”, lăcrima, cum avea obiceiul și atunci l-am prins:

-Ia zi, domne, ce dracu` erau alea din cutie? Că m-ați ținut toată viața într-un secret, de parcă cine știe ce-am făcut!

Nea Fodor m-a privit c-un ochi închis, că vedea două fete!, și a lămurit misterul, în sfârșit:

 -Erau prezervative chinezești. 100 de bucăți, noi-nouțe. Și nu toate erau ale mele, le cumpărase un coleg care se ferea de nevastă-sa. Avea o amantă sau mai multe, dracu` să-l pieptene, mi-a dat mie cutia s-o țin și să mă folosesc și eu de ele când pot. Dar le-ai descoperit tu și…d-aici știi. Așa a apărut frate-tu.

Dana Fodor Mateescu/Povești din București, Editura Paralela 45, Cartea Românească.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.