Iubire de cartier

Johann era cu doi ani mai mare decât mine și s-a mutat la noi în cartier prin 1983-84, după ce abia se construiseră blocurile de opt etaje de peste drum […]

Johann era cu doi ani mai mare decât mine și s-a mutat la noi în cartier prin 1983-84, după ce abia se construiseră blocurile de opt etaje de peste drum de al nostru. Nicolae Ceaușescu se apucase de construit Barajul de la Ciurel și să amenajeze Dâmbovița cea limpede și frumos curgătoare. Toate clădirile sau cimitirele care îl deranjau în drumul lui spre luminosul socialism au fost puse la pământ și toți locatarii mutați la noi, în Militari.

Johann era blond, cu părul inele, inele, pistruiat și frumoooos. Meltenii din zonă îl strigau „Gioni”, că li se împletea limba când pronunțau „Johann. Asemenea „model” de băiat nu mai văzusem în viața mea. Șmecher de șmecher, avea tricouri imperialiste (mă-sa era săsoaică și se cărăbănise în RFG și, de acolo, în State), râdea cu toți dinții lui de fiară, albi și fără niciun cusur, cânta „Avaramu”, știa break-dance și se bătea cu picioarele, ca-n filme. Nimeni nu-i stătea în față. Și-l mai chema și Johann Sebastian, al dracu` de superb!

Daaa. Johann Sebastian Guță. Guță era tac-su. Un țigan tuciuriu, negru, bătea spre mov, slăbănog și bolnav de TBC. Dar foarte de treabă și pus pe șotii. Fuma în neștire, aprindea țigară de la țigară, cred c-a și murit înainte de revoluție. Mă mir c-a rezistat și atât. Mi-a povestit Gioni că mama lui era din Făgăraș, violonistă, studentă la Conservator, în București. Guță, amărăștean, lucra ca zidar-faianțar. A fost iubire mare între ei, dar nu s-au căsătorit niciodată, pentru că Gerda, -așa o chema pe ea-, l-a născut pe Gioni, l-au botezat, și a plecat. N-a mai știu nimeni de ea. Cică a plecat cu orchestra peste hotare și plecată a rămas. A plâns nea Guță după ea, a vrut să-și ia jugulara, dar l-a oprit mă-sa, o babă grasă, mustăcioasă și la fel de întunecată ca el. L-a ajutat foarte mult, atâta cât s-a priceput ea:

-Mo, ai un puradel dă crescut, nu ț`-ă rușâne? Dă-o-n zloboz dă fermecată, haidi, vino, că plânge hăla micu`, dă-i lapte! Când Gioni a împlinit trei ani, Gerda a trimis un pachet mare din RFG. Plin cu ciocolată Toblerone și țoale și țigări pentru Guță. De atunci, băiatul a primit mereu câte ceva de la ea. Niciodată n-a uitat data lui de naștere, chiar dacă își făcuse altă familie și avea alți copii cu un Hans sau un Friț. Apoi, a plecat în America, dar și de acolo veneau pachete spre România de la ea.

Eu eram în clasa a opta, mă pregăteam pentru examenul de treaptă, dar gândurile mele fluturau ca steagurile patriei când era sărbătoare. Mi-au fost suficiente cinci secunde ca să mă pocnească amorul direct în moalele capului. Când apărea Gioni pe stradă, cu dinții lui, cu mirosul (tot timpul era parfumat, îi trimitea mă-sa din America!), cu tricourile lui mulate și blugii originali, tremuram din toate încheieturile. Salivam, tușeam, mi se punea splina, aveam palpitații, dârdâiam. Dacă eram pe bicicletă, cădeam ca o fleașcă, dacă aveam rolele-n picioare mă roteam ca un titirez scăpat de sub control, dacă mergeam, pur și simplu, înțepeneam. Nu-mi mai găseam cuvintele, scăpam din mână orice aș fi avut. Eram pierdută!

Toată lumea de pe stradă îi privea pe noii veniți cu ochi răi:

-Ăștia-i țigani și moldoveni dân Roșu. A dărâmat totu` Ceaușescu acolo și ni i-a adus aci, pă cap. Să te ții scandaluri!, zicea nea Tănase, de la etajul trei trăgând un scuipat mâhnit în direcția Sud-Est.

Trecea Gioni pe lângă mine și-mi arunca o privire, una singură! și-mi făcea cu ochiul. (Ah! Aș da orice să mă fi văzut voi ce mutră aveam în clipele alea! Știți desenul animat, ăla cu boul Ferdinand care mirosea o floare? Așa eram!) Nu mai mâncam nimic în ziua respectivă, pluteam, eram veselă și drăgălașă, de parcă trăsesem pe nas miere și zahăr pudră. Fetele, domnișoarele, puștoaicele, aflate de pe o rază de vreo cinci kilometri, de la Lujerului la Gorjului și împrejurimi, erau în limbă după Gioni Johann Sebastian Guță. Se băteau pentru el, își rupeau cozile, tricourile pe care nu scria SUA și California, ci Olimp sau Litoral.

Gagicile se înjurau de mame, frați, tați, bunici, își aruncau blesteme cumplite una alteia și chiar mergeau pe la vrăjitoare ca să le dea ceva cumplit pentru „iubit”. Puștanul, mare ocnă!, sânge iute, dește cu lipici. Era azi cu Ana, mâine cu Lilica, poimâine cu Sonia.

-Fată, l-am văzut pe Gioni azi cu unaaaaa!, se agita ca o maimuțică Monica de la patru.

-Și cum era?

-Eee, avea niște pantofi cu toc, uite-așaaaaa de înalți! și-mi arăta o măsura exagerată, trăgând de degetul mare și de arătător gata să și le rupă.

-Dar la față? La față cum arăta aia?, insistam febrilă.

-Aaa, curvă! Stai liniștită!

Asta înseamna că tipa era una matură, fardată excesiv, dată cu ruj mult, care depășea marginea buzelor, care erau, bineînțeles BUZATE, că arbora o privire sfidătoare și dădea din cur cu semnificație. (Asta cu datul din cur era epocală! Până și băieții credeau că fata care dă din fese nu e cuminte!)

Mă rodea pizma, invidia îmi mușca beregata, abia mă țineam de plâns. Acasă, singură, la baie, izbucneam în hohote. Mă priveam, apoi, în oglindă și-mi trăgeam mucii. Aș fi fost eu frumușică, dar dacă aș fi avut ochii verzi, nu căprui, dacă aș fi fost mai înaltă, dacă sprâncenele ar fi fost mai nu știu cum…Doar pistruii mă apropiau de Gioni, pentru că și el avea. Era plin.

Auzisem că-i plac „femeile” care au gura mică (și atunci de ce se etala cu toate „bidudele” cu buze late?!) nasul mic (eu deja eram eliminată din listă!) și țâțe (tada-daa!!! Să sune tobele!) care să intre într-o cupă de șampanie! Să fi văzut atunci ce se mai certau între ele, proastele, la bătătoru` de covoare:

-Mă, care aveți pân casă cupe dă șanpanie, că mămica n-are dăcât păhărele dă țuică ori dă vin. Și nu-mi intră-n iele dăcât sfârcu`, tu-l în cur pă mă-sa dă neamț cu ideile lui, perversu` dracului!

-Făăă, da fraiară ești! Nu e bune alea! Trebuie unele mai adânci, n-ai văzut cum bea „Suelen” și „Jere” dân Dallas?

Țin minte că, într-o zi, o gașcă formată din mai multe matracuci nehormonite, de 15-16 ani, s-au strâns în apartamentul uneia, Diana, fată fină, dar cam bleagă. Avea maică-sa, în vitrina din sufragerie, șase pahare de șampanie, cupe din cristal, superbe. Nebunele și-au înghesuit țâțele grase în ele, până au spart vreo două, și tot nu s-au lămurit dacă-s bune pentru Gioni sau nu. Eu n-am participat la această „acțiune”. N-avea rost. Părinții Dianei nu aveau păhărele de țuică în vitrină…

Au trecut ani de zile în care Johann Sebastian Guță zis și Gioni, ne-a chinuit mereu, făcându-ne în ciudă, trecând pe lângă noi de gât cu tot felul de fufe, unele dintre ele chiar prințese, obligându-ne să ținem cure de slăbire până la leșin, forțându-ne să-l visăm lângă noi, privindu-ne, mângâindu-ne. Îl cântam în versuri, îl desenam, oftam toate după el. Fără nicio șansă.

Am suspinat greu după frumosul Adonis de origine incertă (țigan-neamț), el a crescut, am crescut și eu, că doar nu era să rămân pitică și nesuferită pe vecie! Ne vedeam mai rar, eram calmă, sigură pe mine, îmi trecuse de mult, nu mă mai bâțâiam ca lovită de Parkinson când ne întâlneam. Și, într-o primăvară din 1988, s-a întors roata…

Înnebuniseră toți zarzării din cartier, florile lor zburau în aer, plutea o lumină aurie printre oameni, iar eu eram îndrăgostită de altcineva. Gioni trecea prin fața blocului meu. Se întâmplase ceva cu el, era neliniștit, nu înțelegeam ce vrea:

-Dănuța, știi? Vreau să vorbim.

-Nu pot acum! Am treabă!

-Când vii?

-Păi, pe la zece?

-Așa târziu? O fată cuminte ca tine? Și o ploaie de tristețe l-a năpădit în clipa aia.

L-am lăsat acolo, întârziam. Mă aștepta în „Grădinița” noul meu iubit, un rocker dement și frumos, care se dădea, profilactic, cu fruntea de tabla mesei ascultând la nesfârșit „Breakin` the law”. Când m-am întors, pe la 11 și jumătate, de gât cu Richard, care băuse bere și se cam matolise, Gioni era în fața blocului. Mă aștepta. Pe mine! Mi-a căzut fața! Nu-l credeam în stare de așa ceva. El? Șmecherul cartierului? Cel care genera conflicte între cartiere, între găști, cel care divorța cupluri (da, făcea și d-astea!)? Gagicarul? Adulatul, visatul, superbul? El care niciodată nu dăruia flori nimănui („florile sunt doar pentru mama!”, zicea). Visez!

L-am expediat rapid pe Richard și am rămas puțin eu el. Gioni ținea în mână o crăcuță plină de flori de zarzăr. Erau pentru mine. Mi-a venit să plâng și, ca să nu vadă, mi-am îngropat fața în ele. Miroseau ca niciodată, aveau un parfum pe care-l simt și acum, când scriu. Le-am mușcat, am mestecat câteva, Gioni vorbea, vorbea, vorbea. Îmi spunea că mă iubește, că vrea să fim împreună, că mă urmărește de mult și că a așteptat ca eu să mai cresc.

Am ridicat ochii dintre flori și mi-a zâmbit. Eu aveam petale pe nas, pe buze, pe genele rimelate… A suflat spre ele și au zburat ca parașutele păpădiilor.

Atunci, nu știu de ce, am vrut să fiu rea cu el, să-l pedepsesc pentru tot chinul pe care mi l-a dăruit, fără voia lui. M-am ridicat în picioare (el stătea pe bordură) și i-am zis:

-E târziu.

Și l-am lăsat acolo, în aerul trist, cu fruntea în mâini, și craca plină de flori mușcate de mine.

P.S. După ce și-a pierdut buletinul, prin 1988, cei de le Miliție i-au schimbat numele. Și în loc de „Johann” i-au pus Ioan. Era mai românesc și mai puțin reacționar.

………..Mai departe puteți citi în volumul Povestiri din București, Editura Cartea Românească.

Dana Fodor Mateescu

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.