Mi-am pus usturoi în păr, măăăi!

-Auzi, Dano, tu la ce salon te coafezi?, m-a întrebat zilele trecute cineva, o persoană de sex feminin, n-o știți voi, că n-am scris niciodată despre ea. Am crezut că […]

-Auzi, Dano, tu la ce salon te coafezi?, m-a întrebat zilele trecute cineva, o persoană de sex feminin, n-o știți voi, că n-am scris niciodată despre ea.

Am crezut că mă ia la mișto, că-și bate joc de mine…Așa că i-am răspuns și eu cum m-a împins răutatea prezentă-n glicemie:

-La Muchinuța Impex SRL. E un salon de fițe, nu intră oricine!

-Pe bune? Dă-mi și mie adresa! Și culoarea asta cum ți-au reușit-o? Ce combinații sunt în ea? E bestială! Da` tu te speli singură sau la coafor?

-Ei, asta-i culmea!, zic. Firește că mă spăl singură.

După ce i-am răspuns asta, mi-a părut rău! Trebuia să-i spun că mă spăl în lapte de cuc divorțat, la salonul zânelor.

Și-am mai clămpănit din gură vreo 20 de minute despre creme miraculoase, cure de slăbire, (Ha, ha, Dano, o mai știi p-aia, cura ta celebră cu iaurt și morcovi?) măști și castraveți puși pe ochi. Apoi ne-am despărțit. Ființa respectivă m-a pus serios pe gânduri. M-am oprit în dreptul unei vitrine și m-am privit suspect. Mie mi se părea că arăt oribil, părul era rebel, răzvrătit, revoluționar, ca de obicei, aruncat în toate zările și pictat în toate nuanțele posibile de ocru, roșcat, auriu, căcăniu.

Hm. De fapt, eu nu prea dau pe la saloanele de coafură. Nu că „nu prea”, nu dau deloc! De ce? În primul rând, n-am răbdare să aștept. Pierd un timp prețios pe care l-aș putea valorifica altfel. În al doilea rând, îmi place să fac totul eu: vopsit, tuns vârfuri, spălat, uscat (când e cazul, de obicei, părul meu știe și singur să se usuce!). În al treilea rând, am un fel de teamă ascunsă, o jenă teribilă. De ce? Stați să vă povestesc.

Totul s-a întâmplat în urmă cu…vreo 20 și ceva de ani. Pe vremea lui Ceașcă, desigur. Prietena mea, Cristina, se ducea mai mereu la salonul de coafură din cadrul hotelului Athene Palace. Undeva la etaj. Era o oază de lux, acolo veneau cele mai bogate și mai răsfățate cucoane, soții și amante de baștani, numai blănuri și cercei cu piatră, care costau cât 10 salarii de-ale mele, de electrician la CET VEST. Cristina o cunoștea pe una dintre coafeze, erau vecine parcă, și, din pricina asta, se programa la ea când avea nevoie de o schimbare de look.

-Hai și tu cu mine, mi-a zis Cris. Tu deja ai șuvițe blonde, ți-ar sta bine un permanent slab, spirale. După ce luăm chenzina, da? Acolo costă mai mult ca-n alte părți, dar fetele sunt profesioniste, ai să vezi.

-Bine, dar am o problemă, zic.

-Ce problemă?

-M-a pus dracu` să-mi fac o mască din usturoi, știi tu, pentru întărirea rădăcinilor capilare și ca să-mi crească mai des…

Pe vremea aia, absolvisem un curs de cosmetician la Școala de Arte Populare de pe strada Slătineanu, din sectorul 1, și făceam tot felul de experiențe pe propria epidermă: măști cu praz tocat, spanac crud și coada-șoricelului, pentru acnee, usturoi și ou, pentru creșterea părului, lămâie cu nu mai știu ce pentru decolorarea pistruilor, etc…D-astea.

-Aoleuuu! Unde naiba ai găsit rețeta asta?

-Leacuri din bătrâni, am mârâit nițel vinovată. Tu știi că-s fată din popor și am tot felul de rețete, care mai de care mai…

-Mai tâmpite, știu. Ha, ha, ha! Să sperăm că n-o să împuți salonul cu usturoiul tău, a mai zis Cristina în timp ce-și farda ochii, așa cum văzuse ea la Mariah Carey…

E drept, masca asta cu usturoi mi-o pusesem în urmă cu opt luni, dar, de fiecare dată când părul meu era ud, se simțea mirosul, de parcă atunci îmi turnasem mujdeiul din cratiță. Eram de comă!

Și iată-ne ajunse la salonul de cosmetică și coafură de care vorbeam. Îmi cam ticăia inimioara, de teamă să nu mă fac de căcat cu usturoiul meu.

Lume bună, cuconet sclipitor și plin de lovele. Parfumurile grele se frecau unele de altele, scoteau scântei, făceau un arc electric. Coafezele gureșe și afectate: cirip-cirip, doamna cutărescovici, doriți să vă mai luăm puțin din spate? Preferați un bordo mai închis sau mai deschis? Cu masaj, da?

După ce-am așteptat vreo oră, mi-a venit și mie rândul. M-am cocoțat pe scaunul ăla și m-am pus ca la stomatolog (v-am zis că nu prea eram umblată pe la coafor, nu?). Când era cât pe ce să deschid gura, mi-am dat seama rapid că-s tâmpită și am transformat totul într-un zâmbet drăgălaș, cum numai o fată de 19 ani putea să-l comită.

Coafeza părea de comitet. M-a întrebat ce vreau să-mi facă. I-am explicat. A înțeles. Pentru ea era simplu.

Hm. Dac-ar fi știu ce-o aștepta…

M-a pieptănat ușor, m-a udat, mi-a luat șuviță cu șuviță între degete. Și atunci…vai de bașcheții mei, duhoarea puturoasă a început să iasă la suprafață, ca o nenorocită. Eram pierdută. Să fug, nu puteam (sau puteam?), să-mi cer scuze (cum?), să mă fac că plouă? Am respirat adânc de tot.

Mă fac că plouă. Putoarea de salam muncitoresc nu venea de la mine. Clar!

O priveam pe șest, în oglindă. Femeia se strâmba, mirosea în stânga, mirosea în dreapta, ducea pieptenul la nas, își mirosea palmele, puuuu! Groaznic! Nu înțelegea. Mă cerceta în creșet, cu un ochi închis, ca și cum s-ar uita printr-un telescop. Inima mea? Bum-bum-bum. Cred că-aveam 120 pulsul. Trebuia să fug, stimați telespectatori, n-aveam de ales! Dar cum? Cu bigudiuri pe păr, o pungă deasupra și soluție de permanent, care, în combinație cu usturoiul, puțea înfiorător? Era ceva asemănător cu urina de cotoi în călduri, amestecată cu formol din ăla bun de la IML și hârtia în care a fost împachetată brânza de burduf, împuțită. Duhoarea care izvora pătimașă din capul meu, lovea brutal în tot. Îți venea să verși în cascade. Dacă aprindea careva un chibrit: Buuuum! Săream în aer!

Eu tăceam chitic. Din când în când, o priveam pe Cristina care se făcuse verde la obraz.

-Măi, Nuți, ce dracu` miroase așa la tine?

-Nu știu, șefa. Simt și eu, da` nu pricep de unde vine. Să fie de la bigudiuri? Erau noi…

Și au trecut 15 minute. M-am uitat pe sub gene la celelalte coafeze și la clientele lor. Comentau, țuguiau buzele a dispreț și câteva aveau batistele la nas. Altele pufăiau disperate, în toate direcțiile, din sticluțe minuscule de parfum. Ziceai că omoară țânțarii. Nu mai puteau suporta! Vociferau nemulțumite, privind cu ură spre colțișorul unde așteptam eu cumințică să-mi încrețesc usturoiul. Pardon, părul!

-Deschideți ferestrele, că ne asfixiem aici!

-Dar e revoltător! Eu sufăr cu ficatul, nu suport așa ceva…Sunt operată.

-Inadmisibil! Mă ustură ochii de miros! Este un salon de lux, cu pretenții. Aveam coafeza mea, veneam de două ori pe săptămână. Nu mai calc în viața mea aici, șuiera o madamă de vreo optzeci de kile, cu trei rânduri de guși și cu privirile în lacrimi.

Apoi, am observat că oricine venea în coafor făcea: puuuu! și o tulea instantaneu. „Aoleu, ăștia își pierd clientele din cauza mea!”, mi-am zis în gând.

Coafeza Nuți s-a chiombit pieziș la mine. Să fi avut în mână o toporișcă, și nu un pieptăn, mi-ar fi croit una peste ceafă. Așa avea uitătura. Bănuia ea că putoarea incredibilă de la mine vine…

În salonul de coafură se făcuse un frig crâncen. (Era iarnă, cu zăpezi ca și acum!) Dârdâiam pe scaun și mă rugam să se termine odată circul ăsta. Îmi ajungea, fi-mi-ar usturoiul al naibii!

Singura tanti care n-avea nicio greață și se simțea ca-ntr-o excursie cu păpădii și lăutari veseli, era o mamaie bălaie și multă. Afișa tuturor o mutră simpatică și ocrotitoare. Coafeza o striga „doamna profesoară Astrid” și precis o aprecia foarte mult, pentru că, după ce a spus ce a avut de spus, coțofenele din salon s-au mai liniștit oleacă.

-Dragile mele, a zis doamna profesoară Astrid. Nu înțeleg de ce vă agitați așa! O să treacă mirosul. Dar peste o săptămână! Domnișoara aceea micuță care duhnește în halul ăsta, precis este evreică, la fel ca mine, iar mirosul provine de la us-tu-roi! Așa-i?, și a întins o unghie roșie și lungă spre mine.

-Așa-i, am răspuns învinsă și roșie la față. De la usturoi e…

Apoi, a continuat pedagogic, apăsând silabele și ridicând degetul arătător, de parcă explica o lecție la tablă în fața elevilor de-a unșpea.

-Dumneavoastră nu știți că evreii agață la ușă usturoiul, ca să-i apere de influențele negative și de boli? Talmudul nostru promovează consumul regulat de usturoi pentru că alungă bolile. Știința modernă a demonstrat faptul această plantă extraordinară conține peste 100 de compuși ai suflului. Nu trebuie să fim supărați pe domnișoara în cauză, dumneaei și l-a pus în păr, din diferite motive. Și din reacția chimică rezultată între sulful din usturoi și soluția de permanent a ieșit duhoarea pe care noi o inhalăm acum. N-o să murim din asta,ba din contră, o să fim apărate de boli. Dar domnișoara de colo o să cânte de-acum „mi-am pus usturoi în păr, măăăi!” Hi! Hi! Hi!

Am crăpat de rușine, ca un măr rupt în două. N-am mai ridicat ochii din pământ. Coafeza m-a uscat în silă, de parc-aș fi fost o javră, în timp ce-și mirosea non-stop degetele și unghiile. Adevărul e că duhnea monstruos totul: bigudiurile, care erau din lemn, (le aruncase la gunoi!), pieptănul, mânușile din cauciuc. Abia aștepta să scape de mine, pun pariu. Prietena mea, Cristina, o luase înainte, se făcea că nu e cu mine, și pe bună dreptate. Mi-am plătit „intervenția”, am vrut să-i dau niscaiva bacșiș lui Nuți, (merita, sărmana, după câte a îndurat!) dar, când m-am întors de la casă, m-am îngrozit. Tocmai făcea o criză de nervi, aruncase cu prosoapele pe jos, plângea, tremura, icnea, jura că-și lasă meseria…M-am îndepărtat tiptil, ca un vis urât.

Mirosul de usturoi s-a dus de multă vreme. Părul mi-a crescut năvalnic, puternic și tânăr și furios. Nu de la usturoi, ci pentru că așa era el. Dar de atunci, din ziua aia crâncenă, n-am mai fost în viața mea la coafor.

 

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.