Proful de desen

Eram în clasa a VI-a și, în afară de engleză, latină și limba română, eram înnebunită după desen și pictură. Restul nu mă interesa. Desenam peste tot. În gând, pe […]

Eram în clasa a VI-a și, în afară de engleză, latină și limba română, eram înnebunită după desen și pictură. Restul nu mă interesa.

Desenam peste tot. În gând, pe bănci, ziduri, pereții din camera mea (cei care m-au cunoscut pot să confirme!), pe tricouri, pe propria piele. Proful de desen (dintre toate numele tocmai pe al lui l-am uitat!) mă încuraja, îmi arăta, explica, îmi trăgea liniile la care eu mă încurcam…

Îl sorbeam prin toți porii! Era inteligent, avea o geacă din piele, plete și purta barbă. Mirosea a hârtie proaspătă, a țigări cu filtru și-a albastru ultramarin luat direct din tub cu o pensulă care are perii din coadă de veveriță.

Ideile lui erau ciudate pentru unii. Ne punea să desenăm rufe colorate la uscat, țevi dintr-o uzină, bătălii, rafturile cămării, pline cu de toate, trenuri, țărani strângând recoltele.

Țin minte și acum vorbele lui:

-Nu puneți niciodată culoarea din tub! Nu există așa ceva. Combinați-le! Inventați nuanțe. Jucați-vă! Vă dau 3 dacă văd o culoare din tub pe hârtie!

Câțiva colegi mârâiau. Mie îmi convenea. Înotam în ape limpezi. Îmi făcuse tata rost de o bucată de faianță și pe aia gâdilam nunațele. Să vă mai spun cum aveam degetele? Sarafanul? Mânecile cămășii? Picioarele? – că îmi scăpau picuri reci și colorați și p-acolo…Neeah! Vă dați seama și singuri.

Proful de desen îmi dădea numai 10. Nu-mi amintesc să fi avut note mai mici la desen artistic. Doar la tehnic. Abia încasam un amărât de 8, și ăla dat nu pentru cum executam liniile, punctele și intersecțiile, ci, probabil, pentru perseverență. Uram desenul tehnic! Simțeam că sunt îmbrăcată-n țoale ude și că am ulei pe degete când strângeam creionul.

La un moment dat, nu știu de unde îmi venise ideea să folosesc pasta de dinți în loc de alb, care se consuma cel mai repede. Poate și voi făceați la fel…Puțeau picturile mele a pastă, de numa-numa, iar mama, săraca, realiza că un tub se „evaporă” foarte repede, de parcă ne-am fi spălat pe dinți de paișpe ori pe zi.

Pasta asta de dinți era combinată cu negrul, cu ocrul sau cu violetul. Doamne, ieșeau niște nuanțe teribile, magice, vorbeau, cântau, dansau tango, erau erotice de-a dreptul. Cel puțin așa le simțeam eu.

Pasta de dinți, colorată cu tempera, era „tag”-ul meu în anii 80. Dacă treceam pe hol lăsam în urmă un miros violent de mentă.

„Asta e Fodorina-balerina, precis! N-o știi? Nebuna aia de la 7 F, care are pastă de dinți și-n cur”, gârâiau golanii și nătărăii de băieți. (Le arătam eu când îi prindeam!)

Într-o zi, domnul profesor de desen m-a chemat la catedră și m-a întrebat:

-Tu la ce liceu te-ai gândit să dai la treaptă?

-Nu știu, tovarășe profesor, mie mi-ar plăcea la Toniza…Vreau să mă fac pictoriță.

Am văzut cum i s-au luminat ochii de jăratic. Mi-a promis că mă ajută. Mi-a spus că am talent, că am chemare spre o anumită pictură, spre miniatură, că „văd” chestii, mi-a vorbit NUMAI MIE de artiști despre care nea Fodor, care avea numai coniac, diode și rezistențe în cap, nu-mi povestise niciodată…Ce știa tata!?

Inima mea era un șevalet ud și viu. Îl iubeam! Dana Fodor. Pictor! Mă și vedeam la expoziții, premiantă, admirată, cunoscută, aplaudată, apariții la televiziunie, în presă. Tot tacâmul. Vise!

Mă credeam șmecheră și importantă. Începusem să fac diferite gheșefturi cu fetele sau băieții din alte clase. Un desen pentru un deodorant și un „Atractiv” (un fel de luciu de buze care se găsea pe vreme lui Ceaușescu). Două desene mai complicate „costau” o pereche de balerini numărul 36, nițel purtați, dar la modă în 1983. Frate, pictam toată ziua, mă durea mâna, făcusem scurtă, aveam cârcel la degetul opozabil.

Dar profesorul meu s-a prins, nu era vreun fătălău. Și cum dracu să nu se prindă când duhneau hârtiile a pastă de dinți de la o poștă? Și, oricum, era stilul, de care, chiar dacă mă chinuiam să scap, nu reușeam.

-De ce-ai făcut asta?, m-a întrebat, supărat.

Am lăsat barba-n piept și am tăcut. Cu unghia degetului mare, ăla de mă durea ca naiba de la atâta pictat, desenam la nesfârșit o inimă pe care n-o vedeam decât eu. Nu i-am răspuns nimic. Ce era să-i zic? Îmi venea să plâng, dar m-am abținut ca o eroină balcanică ce eram.

„Dracu vă mai ajută, băăă!”, le-am zis în gând, colegilor, trăgându-mi lacrimile înapoi, în ochi.

Faza nasoală a fost că toți cărora le-am făcut desenele, au luat nota 4, iar eu, un 3 cât mine de mare. Auci, ce m-a durut asta! Nu la medie, ci în găoacea sufletului. Și-n mândrie, m-a usturat, în făloșenia mea de puștoaică de cartier.

A mai trecut timp, m-a iertat, părea că a uitat. Apoi, iar am dat cu mucii-n fasole. Păi puteam eu să stau liniștită și să-mi văd de lecțiile mele? Nooo!

Școala noastră trebuia să participe cu mai multe desene la nu știu ce o expoziție importantă pe municipiu ori pe țară. Tovarășul profesor se baza pe desenele mele, dar și pe ale altora, că nu eram eu moțul talentului din școala generală 142, sectorul 6. Militari! Dar, ca de obicei, fiul dracului și-a băgat, din nou, coada aia neagră în poveste.

Cei cărora le ceruse profesorul desenele m-au rugat să-i ajut.

-Mă, nu pot, le-am zis. Dacă vreți vă dau, așa, niște idei, dar nu pun mâna pe pensulă, că se prinde ăla! Faceți așa, așa, așa, combinați pasta de dinți cu tempera, tempera e cea mai bună!, faceți și contur la personaje, nu uitați conturul! La chipuri, puneți alb și roz și un strop de galben…

Ce-au făcut colegii mei, ce n-au făcut, dar toți au desenat cam la fel. Nu lipsea, firește, pasta de dinți. Picturile, inclusiv a mea, erau surori. Lipsea originalitatea. Când a văzut, tovarășul pictor, și-a tras o palmă peste frunte. L-am supărat rău. Și parcă atunci, am distrus un mecanism complicat, de ceas elvețian. Nu l-am mai putut repara.

Desenele noastre n-au mai participat la nemaipomenitul concurs. Profesorul a ales altele, obișnuite, fără contur, fără combinații și fără pastă de dinți. Nu știu dacă au câștigat vreun premiu. N-am aflat niciodată. Pictorul cu plete și barbă n-a mai vorbit, de atunci, cu mine.

Devenisem o elevă oarecare. Lumina din ochii lui, atunci când mă privea, se stinsese.

Dana Fodor Mateescu

Pictură pe lemn de Andrei Cristian Mateescu (6 ani)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.