Și-a luat viața pentru că n-a fost lăsată la mănăstire

Cazul fetei fugite la mănăstire „ar fi putut să aibă consecințe dramatice, dacă ea nu era o fire religioasă”. Este părerea mai multor cititori de pe rețelele sociale și forumuri. […]

Cazul fetei fugite la mănăstire „ar fi putut să aibă consecințe dramatice, dacă ea nu era o fire religioasă”. Este părerea mai multor cititori de pe rețelele sociale și forumuri.

Dincolo de conotațiile acestei întâmplări fără precedent, din punct de vedere al mediatizării, în istoria recentă au existat situații încheiate tragic din cauza părinților care nu și-au înțeles odrasla în momentul în care aceasta a auzit chemarea călugăriei. În august, 2012 am publicat pe site-ul nostru povestea unei adolescente care s-a sinucis din cauză că părinții ei nu au lăsat-o să se călugărească.

„Sper ca după moartea mea să-l descoperiţi şi voi pe Dumnezeu”

La înmormântare, înainte ca fătuca să fie băgată în groapă, nu a fost niciun preot. Părinţii îl „strigă” prea târziu pe Dumnezeu…Şi, probabil, nici acum nu îl „strigă” din suflet. Doar ei ştiu. Cert este că Adela, fetiţa de 18 ani, zace acum în pământ, lăsând în urma ei durere multă şi…un bilet. Ea a decis să-şi pună capăt zilelor. A luat scaunul de la biroul unde îşi făcea temele şi o frânghie din magazia casei. Pe birou, sub o cruciuliţă pe care o purta la gât, a lăsat…scrisoarea de adio: „Dragi părinţi, gestul meu răsplăteşte încăpăţânarea voastră de a nu mă lăsa să-mi urmez menirea. Sper ca după moartea mea să-l descoperiţi şi voi pe Dumnezeu”. Un bilet de adio răutăcios ar spune mulţi. Dar, realist.

„Arată-mi şi mie pe cineva care dacă pupă o icoană trăieşte mai bine!”

Adela s-a născut într-o familie în care ambii părinţi nu aveau credinţă în Dumnezeu. Erau atei. Mama, încă de când fetiţa era mică, i-a spus că, în viaţă, nu trebuie să te rogi la Dumnezeu pentru a-ţi fi îndeplinită o dorinţă: „Totul este să zici <<Vreau>>. Nimeni nu s-a întors din pământ să spună că există cineva acolo Sus. Soarta şi-o face omul cu mâna lui. El alege ce este mai bine pentru el. Dacă nu ne-am alege noi soarta ce rost mai avea viaţa?”Adela, micuţă fiind la acea vreme, credea în cuvintele mamei. Nu mergea cu profesorul de religie şi colegii la biserică niciodată. Mămica ei îi interzicea: „Arată-mi şi mie pe cineva care dacă se roagă şi pupă o icoană trăieşte mai bine sau se însănătoşeşte!”. De fiecare dată când avea oră de Religie, Adela se întorcea îngândurată de la şcoală. Lua note bune la această…materie şi colegii se mirau la întrebările pe care i le adresa profesorului de religie: „De ce se spune: Cere şi ţi se va da!?”, „De unde vine sufletul când ne naştem?”, „De ce uneori Răul învinge Binele?”, „Dacă la naştere primim un suflet, unde se duce sufletul nostru la moarte?”… A fost nevoită să înveţe rugăciuni pe furiș pentru orele de Religie. Ca să nu o audă ai ei…

Şi dacă Dumnezeu există…?

Până într-o zi când şi-a luat inima în dinţi şi şi-a întrebat părinţii: „Dacă nu există Dumnezeu şi, totuşi, eu voi crede în El ce păţesc? Nu păţesc nimic! Mai rău va fi dacă există şi nu cred în El! Mă va pedepsi!” De aici a izbucnit conflictul între Adela şi părinţi. La auzul unor asemenea vorbe, mamă-sa a strigat: „Cine ţi-a băgat în cap toate prostiile astea? Nu vrei să te duci acum şi la mănăstire să te faci măicuţă?!” Fătuca nu a zis nimic. Dar într-o noapte de Înviere, fără ştirea părinţilor, a mers cu nişte colegi la biserică. Avea 16 ani. Era pentru prima oară când intra într-un lăcaş sfânt. A fost…fascinată de slujba de Înviere şi de cuvintele preoţilor. Şi-a cumpărat şi o cruciuliţă cu chipul lui Iisus Hristos. Ajunsă acasă a ascuns-o sub pernă în speranţa că nu o va găsi părinţii. Dar, tatăl ei a decoperit-o într-o zi când ea era plecată la şcoală. Primele cuvinte ale lui au fost: „Ce-i cu asta?” Fata i-a răspuns doar atât: „O cruciuliţă!” A smuls-o din mâna tatălui și a închis uşa camerei. Pentru a nu o prinde părinţii că a început să citească Biblia, Adela căuta pe internet citate din Cartea Sfântă. A început să se documenteze şi despre istoria mănăstirilor din Moldova.

„N-o să mă opriți voi!”

A decis să le spună părinţilor că restul vieţii vrea să şi-l petreacă la o mănăstire: „Aşa simt eu că voi face bine oamenilor. Mă voi ruga pentru ei şi pentru iertarea păcatelor lor!” Mama i-a tras o palmă peste faţă, spunându-i: „Eşti nebună! Viaţa trebuie trăită! Nu o să te ştiu închisă acolo spălând vasele măicuţelor, măturând şi curăţând ceara de la lumânări. Trebuie să-ţi faci o familie! Să ai copii! Dacă toate femeile s-ar duce la mănăstire n-am mai avea urmaşi. Ar dispărea omenirea. Nu Dumnezeu îţi decide soarta şi viitorul! Tu ţi le decizi! Aşa cum faci acum. Vrei la mănăstire, în loc să ieşi cu un băiat în parc, aşa cum fac prietenele tale!”Fătuca nu s-a lăsat: „Da, mamă, mi-am ales viitorul. Poate îmi este frică de viaţă, poate simt că nu-mi pot face o familie, poate nu pot să ţin la un băiat. Aşa că vreau să mă duc la o mănăstire. Acolo îmi limpezesc gândurile şi sunt mai liniştită.” Maică-sa, turbată, jart! i-a mai tras o palmă peste față. Adela a fugit în cameră strigând din pragul uşii: „Dumnezeu mă cheamă la el! Și n-o să mă opriți voi!”

„Adio, viaţă!”

Părinţii au înţeles ce a vrut să spună fata prin aceste cuvinte abia a doua zi când au intrat în camera ei şi au găsit-o spânzurată. În zadar au încercat atunci, după ce au citit biletul de adio, să convingă vreun preot să-i facă fetei o mică slujbă de înmormântare. Atât spunea mama ei în căutarea unui preot pentru înmormântarea Adelei: „Părinte, ea nu are nicio vină că şi-a pus capăt zilelor. Noi am fost vinovaţi că nu am lăsat-o să se ducă la mănăstire, să fie măicuţă. Era tare credincioasă…” După înmormântare, scotocind prin biroul fetiţei lor, părinţii au găsit un jurnal. Cuvintele din final? Crunte. Iată-le: „Adio, viaţă! Dumnezeu mă va ierta pentru gestul meu. Ştiu că sinuciderea este un mare păcat, dar pe mine Dumnezeu mă va ierta căci am vrut să-L slujesc şi părinţii nu m-au lăsat să-mi urmez menirea. Acum mă va primi în Ceruri, dacă aici pe pământ nu mi s-a dat voie! În viaţa de dincolo de Moarte îmi voi duce la îndeplinire menirea…”

De Gabriela Vlăsceanu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.