Viaţa în cutia de chibrituri

Imediat după revoluţie, cu ţoalele rupte la subraţ, dar cu sufletul cinstit şi visător „la mai bine”, populaţia rurală a invadat Bucureştiul sperând că se va îmbogăţi muncind la noii […]

Imediat după revoluţie, cu ţoalele rupte la subraţ, dar cu sufletul cinstit şi visător „la mai bine”, populaţia rurală a invadat Bucureştiul sperând că se va îmbogăţi muncind la noii patroni din fabrici şi uzine. Vrăjiţi de mirajul confortului citadin, apă caldă, căldură, duş sau baie, de posibilitatea începerii unor afaceri, dar mai ales pentru a le oferi copiilor o viaţă mai bună decât la ţară, locuitorii satelor şi comunelor din toate colţurile patriei şi-au părăsit casa, hambarul, purcelul şi o mamă cu basma neagră bocind în poartă. 

Oamenii şi-au făcut bocceluţele, au aşteptat trenul şi şi-au luat la revedere de la rude, cu ochii subţiaţi. Viitorul părea luminos. Părea. Unii şi-au găsit “gazdă”, cu chirie, în apartamente sordide, stăpânite de bătrâni cu pensii foarte mici. Alţii s-au mutat la rudele care primiseră deja din vremea lui Ceauşescu o locuinţă în căminele de nefamilişti. Mică, chichinită, dar cu pereţi şi acoperiş. Nu era ca acasă, dar aveau totuşi unde să pună capul pe pernă. Treptat, după 1990, uzinele şi fabricile au început să se închidă. Aşa, au fost nevoiţi să-şi caute altceva.

Unii s-au întors în comuna natală mai săraci decât plecaseră, alţii au fugit din ţară la căpşuni sau ca zidari. Mulţi însă au continuat să trăiască aici, cu sufletul rupt în două şi cu gândul la părinţii care-i ştiau „domni” de Bucureşti. Cămine de nefamilişti sunt destule în jurul marilor fabrici şi uzine din capitală: în Berceni, Ferentari, pe lângă IMGB, Autogara Militari sau Republica. Pe vremuri, blocurile au aparţinut unor întreprinderi de stat, dar cu timpul ele au fost cumpărate de locatari pe sume infime, comparativ cu cele din ziua de azi.

Chiar dacă au absolvit şcoli profesionale sau de ucenici, unii dintre căminişti au rămas pe drumuri, daţi afară de la întreprinderi restructurate.

În anul 2001, erau la limita subzistenţei şi trăiau de azi pe mâine, nefiind în stare să-şi plătească datoriile la întreţinere. Aspectul dezolant al zonelor unde locuiau “nefamiliştii cu familii”, altădată vibrând de muncitori, a mai pus încă o dată sare pe rana sufletului lor dezrădăcinat.

În 2014 e cam la fel. Numai ei sunt mai bătrâni sau dorm în cimitire. Când intri în oricare dintre aceste cămine-ghetouri te întâmpină aceeaşi atmosferă săracă, acelaşi miros de ceapă prăjită şi tocană de cartofi. La fiecare uşă stau aliniaţi pantofii locatarilor şi, după mărimea şi numărul lor, îţi poţi da seama cam câţi trăiesc într-o cameră. Unii gătesc pe reşouri puse câş, direct pe hol.

Copiii lor, desculţi şi cu burţile goale, lipăie pe cimentul rece hlizindu-se la cei care intră în bloc. Se scuipă între ei şi-şi aruncă în cap cu pietre. Apoi urlă înfiorător, de parcă îi taie cineva cu lama.

Sunt o mare familie. Toţi ştiu ce face vecinul. Pereţii? Subţiri ca foaia de ţigară. Duminica e program administrativ şi de distracţie. Căminiştii fac curăţenie, se bărbieresc, unii mai pleacă pe la biserică, alţii joacă table sau ascultă muzică, fiecare din regiunea lui. Îi vezi apoi cu ochii roşii, muşcând halba de bere în crâşma de la poalele blocului.

De cum treci cu tramvaiul 47 pe lângă Fabrica de mobilă din Militari, Valea Cascadelor, căminele de nefamilişti apar ca nişte servitoare urâte cu şorţurile murdare. Sunt renumite în tot Bucureştiul prin hidoşenia lor. Au fost ridicate aici, la începutul anilor ‘70 când industrializarea era în floare. Ele aparţineau de C.C.A.G (Centrala de Construcţii şi Antrepriză Generală). Când abia fuseseră construite, special pentru muncitorii fără familie, blocurile de patru etaje erau curate, zugrăvite frumos, mai mare dragul să locuieşti în ele. Astăzi însă sunt adevărate ghetouri. Totul e gri-şobolan. Aici se joacă în fiecare zi zeci de copii.

Blocul T1 are 65 de apartamente, proprietate personală, 13 pe fiecare palier. Peste 206 de persoane trăiesc aici gândindu-se cu groază că poate mâine nu vor avea nici apă rece sau că rămân pe întuneric. Ferestrele spun trecătorilor că oamenii care locuiesc acolo sunt însă harnici. Flori, butoaie cu murături agăţate de pervaz, rufe, zeci de rufe puse la uscat, o sanie. Pete de culoare într-un aer viciat. Pe hol miroase a rântaş prins. O gospodină a uitat tigaia pe foc în timp ce se holba la telenovela favorită.

Într-o singură cameră de 15 metri pătraţi trăiesc câte trei sau patru suflete. Drama acestor oameni a început în urmă cu mai mulţi ani, când fostul administrator a dispărut în ceaţă cu toţii banii lor. De atunci, au rămas fără apă caldă, căldură şi se pare că în curând nu vor mai avea nici apă rece. „A fugit cu banii noştri, cam 200 de milioane de lei, explică Maria Niţu, una din locatarele blocului. Ne-a lăsat, aşa cu ochii în soare, cu datorii. Stăm iarna cu calorifere electrice, plătim curentul de ne uscăm, câte un milion cinci sute pe două luni, poate şi mai mult. Avem copii mici. Eu sunt şomeră. Când am venit în Bucureşti am crezut că va fi bine. M-am înşelat. Dacă eşti slab eşti mâncat!”

Maria trăieşte împreună cu soţul şi cele două fetiţe într-o singură cameră. A împărţit-o şi ea cum a putut. Paturile, dulapul, scaunele, masa. De gătit, găteşte pe hol, în bucătăria comună. La fiecare palier există două. Locatarii au aragazurile lor, rânduite unul lângă altul, butelii, oale, cratiţe, măsuţe, toate în ordine, ca în basmul Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Atât cât să încapă într-o odaie mai măricică.

Scandalurile între ei sunt inerente. Aşa e în comun. Îşi mai scot ochii din cauza vreunui copil. Unul îşi ia la pocit nevasta, aia fuge în furou pe scări cu odraslele desculţe după ea, chirăind. Vine poliţia, le dă o amendă şi se împacă până la urmă. Din când în când, pentru că au mari datorii şi restanţe, mai sunt debranşaţi şi de la căldură sau de la reţeaua electrică. Dar ei lipesc firele la loc. Apoi iar vin „ăia” de la RADET şi le dau jos. Şi, uite aşa, viaţa lor înaintează greu, ca un orb pe Calea Victoriei. „Suntem ai nimănui, la primărie nu ne bagă nimeni în seamă când ne ducem cu jalba-n proţap. Pur şi simplu nu ştim ce să facem. Mizerie, frig, sărăcie. Dar, oricum aici e puţin mai bine ca-n mormânt, numai că eşti viu.”, zice Angelica, o femeie în capot roşu. Are doi copii şi e căsătorită. Patru persoane vârâte într-o cutiuţă cu geam îngust. Dintr-o singură cameră de 20 de metri pătraţi au făcut două. Holul a fost şi el transformat într-o baie minusculă. Încap aici un vas de toaletă, o chiuvetă şi o cădiţă cât o savonieră mai mare. Fiecare membru al familiei se poate bucura de nici cinci metri din cameră. E bine.

Dana Fodor Mateescu

(Textul face parte din volumul Fetițele din cimitirul Roșu și a fost scris în anul 2001.)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.