Vreau s-o văd pe Doina Badea!

Când Andrei avea doi ani și ceva era înnebunit după Doina Badea și al ei matelot, ăla care cânta la proră. Nu-l știți? Stați să vi-l fredonez: „Cânta un matelooot […]

Când Andrei avea doi ani și ceva era înnebunit după Doina Badea și al ei matelot, ăla care cânta la proră. Nu-l știți? Stați să vi-l fredonez: „Cânta un matelooot la proooră….și marea nu-l înțelegeeeaaa…”

Ascultam zilnic melodia, care-mi plăcuse și mie, când eram mică. Dansam cu el în brațe și zburam, închideam ochii, era minunat, nici nu mai știam dacă eu îl țin pe el, omulețul năstrușnic, sau el mă strânge în brațe și levităm deasupra tuturor…

Ei, de la cântecul ăsta ni s-au tras multe. Pentru că, după ce-a mai crescut, avea vreo trei ani și ne înțelegeam perfect în limba română, Andrei Mateescu a început să se intereseze. Și au început întrebările: de unde vine Doina Badea? Cum cântă ea așa de frumos? Stă în picioare sau pe scaun? Ce-a mâncat înainte de cântecul ăsta? Ei îi plac cerealele? Îl cunoștea pe matelot? Cum arată matelotul? Are copii? E bun sau rău? Cu ce barcă se deplasează, Etc, etc.

Frate! M-am distrat prima dată, dar după ce m-a tocat non-stop cu astea, am turbat efectiv. I-am explicat, ca o mamă absolut responsabilă ce eram, că Doinea Badea a fost una dintre cele mai talentate cântărețe de muzică ușoară, că a fost frumoasă, i-am arătat poze pe Internet, că a murit la cutremurul din 1977, și că se află înmormântată la cimitirul Bellu.

-Da? Păi vreau să-o văd!,

-N-ai cum! E îngropată toată.

-N-au lăsat nici măcar un gemuleț deschis, atâtica?, insista piticania cu ochișori maaarri.

-Nuuu.

-Nici măcar un degețel nu pot să văd?

I-am spus că vom merge într-o zi, să fie mai cald și mai soare. Zece minute a tăcut.

Apoi a început iar: dar cum a fost la cutremurul din 77? Câte blocuri au căzut? Au căzut ca jucăriile mele, buuuum? Câți oameni au murit? Tu ce făceai la cutremur? Câți ani aveai? Ai plâns? Ți-a căzut ceva în cap? Doina Badea avea copii?

I-am povestit din nou. Atâta cât știam eu și cât consideram că ar putea să înțeleagă un puști curios, de trei ani. Dar, de atunci, de fiecare dată când treceam cu mașina prin fața unui cimitir, se declanșa balamucul:

-Aaa, opriți aici!, făcea omulețul.

-De ce?, întreba tac-su sucind brusc de volan. Ce s-a întâmplat?

-Doresc s-o văd pe Doinea Badea!

-Ferească Dumnezeu!, urla domnu` Mateescu. Vrei să ne facem praf pe stradă? Să intrăm într-un stâlp? Ă? Vrei să murim? (El e mai prăpăstios din fire. Și extrem de „fin” la vorbe.)

Încercam să-l liniștesc pe Andrei:

-E la Bellu, Doina Badea, nu aici. Ăsta-i alt cimitir.

-Nu cred, mă mințiți! Toate cimitirele sunt la fel, au cruci. Voi nu sunteți părinții mei, hă, hăăă! Hi, hii, hiiii! Și dă-i urlete și țâpurituri ca-n țara Oașului.

L-am lăsat să se mai liniștească. Îmi simțeam capul cât o baniță, mă durea, iar copilul meu era ud fleașcă de transpirație. Afară frig, toamnă. Cum să-l scoți din mașină? Nu mai aveam chef de nimic și de nimeni, voi, care sunteți mame, cred că mă veți înțelege. Mă rog, sper.

Într-o zi, însă, l-am lecuit definitiv de „hai să căutăm mormântul Doinei Badea!” Nu, nu l-am dus la Bellu, (o s-o facem mai la primăvară, că tot avem treburi prin zonă!), ci în altă parte.

Să vă povestesc. Într-o sâmbătă, ne îndreptam voioși spre casa unui vechi prieten, Dumitru Dumitrică, poet din Bolintin.

Și, la un moment dat, pe autostrada București-Pitești, pac, un cimitir. Mare. Unul particular. Eu, știind că vine, pe partea dreaptă, îi tot arătam lui Andrei, în stânga, ba câte un OZN inventat, ba un extraterestru, etc…încercam să-l atrag. Copilul se uita, dar nu zărea nimic. Apoi a înțeles. Brusc, a întors minunata-i căpățână, plină de gânduri și de idei fascinante. Și a văzut gardul cimitirului și crucile de deasupra. Gata! Stop. Urlete. Doina Badea. Acum!

A plâns până când am ajuns în Bolintin-Deal. Era vânăt de furie. Iar mie mi se rupea inima de mila lui. Ce capsoman! Nu pricepeam de unde atâta curiozitate, mai vorbisem cu el, îi explicasem, ce naiba vrea? Ce să fac? Alți copii ca el sunt interesați de iepurași, albinuțe și dragoni. Al meu caută un mormânt! Cum să-i scot asta din tărtăcuță? Făcuse o obsesie pentru Doina Badea și mateloții ei?

Răzvan era și el supărat, ne amenința că ne dă jos din mașină.

-Să vă întoarceți cu „ia-mă, nene”, la București! Așa meritați!

Dar, pentru că nu era suficient pentru ziua respectivă, pe mâna dreaptă apare iar un cimitir. Dumnezeule! Andrei abia se oprise din bocete, încă suspina. M-a privit adânc:

-Muchinuțo, hai s-o căutăm pe Doina Badea! Măcar un pic…Vedem dacă e și plecăm dup-aia.

Era fleașcă, Dunăre de sudoare. Afară, decembrie și zăpezi. Taman bine de plimbări romantice prin țintirime de țară. Dar n-am rezistat.

-Oprește!, i-am tunat lui Răzvan.

-O să mă băgați și pe mine lângă Doina Badea!, a zbierat el ca un drăguț, cam așa cum răcnea negrul ăla de Othelo la fraiera de Desdemona și la batista ei.

A oprit. Noi am coborât cuminți, iar dumnealui, soțul, a mai adăugat, înainte să ambaleze cu furie:

-Mă găsiți la Mitică. Veniți pe jos!

Și buuum. A trântit portiera.

L-am luat pe Andrei de-o aripă și l-am târât printre cavouri și morminte. Era frig, cădeau ciorile de pe sârme, înghețate bocnă. Aerul mirosea a coceni arși și a tămâie. Lumânările licăreau. Băiatul meu avea mere roșii în obrăjori și scântei în căpușor.

-Ce zici? O fi ăla mormântul ei?

-Nu cred. E prea mic. E al unui copil.

-Da? Și a murit?

-Îhî.

-Câți ani avea?

-Să vedem.

Mortul avea…trei ani. M-am cutremurat.

-Și de ce-a murit?

-Pentru că n-a ascultat-o pe mama lui, d-aia!, i-am zis cu răutate, apăsând pe vorbe ca pe niște pedale.

-Așa cum nu te ascult eu pe tine?

-Cam așa…

Ne-am mai învârtit vreo zece minute, am călărit peste troiene și am sărit peste cavouri. Se însera.

-Muchinuțo, hai mai bine să mergem la Mitică, că Doina Badea nu e aici, a spus el privindu-mă galeș și liniștit.

Ei, și de atunci, n-a mai întrebat niciodată de ea.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.