Aurolaci cu adresă de e-mail

Bulevardul Orhideelor, tăiat de o Dâmboviţă, azi mai limpede decât ceaiul, traversează o zonă înţesată de centre comerciale. Aproape de gura metroului Grozăveşti, şi-au improvizat „locuinţe” vreo 20 de tineri […]

Bulevardul Orhideelor, tăiat de o Dâmboviţă, azi mai limpede decât ceaiul, traversează o zonă înţesată de centre comerciale. Aproape de gura metroului Grozăveşti, şi-au improvizat „locuinţe” vreo 20 de tineri şi copii, cu vârste cuprinse între 9 şi 35 de ani.

Unii îi numesc boschetari, alţii aurolaci ori canalişti. Ei nu se supără. S-au obişnuit şi acum nimic nu-i mai doare. N-au buletine, n-au certificate de naştere. Sunt nimeni. Trăiesc din spălatul parbrizelor, căratul navetelor ori sapă gropi pe şantiere.

Vara se învelesc cu cerul, iarna coboară în pământ, la canale. S-au adunat aici în urmă cu 7-8 ani, au format o gaşcă şi de atunci au rămas împreună. S-au gospodărit ca o familie, aşa cum au ştiu ei mai bine. Într-o zi, au pus mână de la mână şi au cumpărat o butelie din Giuleşti. La ea încropesc o zeamă cu gust de văcuţa, pe care o numesc ciorbă. Toţi fumează şi se droghează cu aurolac. Au buzele argintii, zâmbesc tot timpul, dar ochii lor sunt răvăşiţi de o tristeţe sfâşâietoare.

Facem cunoştinţă: Bobo, Maricica, Elena, Blondu’, Adi-Vrăjeală, Vali. Staroste peste ei e Florin, care are 35 de ani. El îi ţine în frâu, el le ia din bani, că altfel…Ca să nu venim cu mâna goală şi să le câştigăm încrederea, le-am adus o ladă mare (în care a fost o combină cu CD) plină cu haine de-ale noastre, pe care nu le mai purtăm. Şi câţiva pantofi de-ai mei, numărul 36, tocmai buni pentru băieţii mici de aici. S-au bucurat. În trei minute erau gata să se ia la ciomăgeală trăgând în toate părţile de ţoale şi de „başcheţi”.

Alo, domnu’, nu aveti o unghiera?

Unii sunt orfani de ambii părinţi, alţii doar de mamă. Toţi au fugit de mici de acasă sau de la cămine. Copilăria? Ce e aia? Când le-a fost rău de la prea mult aurolac inhalat, de şi-au vărsat până şi plămânii de scârbă, nimeni nu le-a pus o mână pe frunte. Poate doar maidanezii să-i fi lins, când îi simţeau bolnavi.

Uneori îi apucă o tristeţe de moarte! Sunt livizi şi inexpresivi ca insectele. Alteori, râd în hohote, ca nebunii, căzuţi până la brâu în amăgeala pungii cu drog. Totul în jur devine alb, insuportabil de alb, insuportabil de privit. Totul doare ca atunci când un ac îţi străpunge ochiul încet, încet, până la creier.

Maricica are 25 de ani. A fugit de acasă după ce mama ei a murit de cancer. A fost şocată şi disperată. E rasă complet pe cap, dar asta nu-o urâţeşte. Face gropiţe în obraji când zâmbeşte. Trage mereu dintr-o „pungă cu vise” şi are un limbaj mai spălat decât al altora.

-Ha, ha! Eu visez tot timpu’, de la aurolac, râde fata. Nu mai ştiu când e realitate. Ooo, sunt plină de vise, uite cum mă îmbrac eu în vise!

Dansează şi vântură punga goală de aurolac deasupra capului. În timp ce vorbim, apare şi Adi-Vrăjeală cu o sticlă de şampon într-o mână şi cu un spălător de parbrize în cealaltă:

-Nenea, tanti, când mai veniţi să ne aduceţi şi nouă nişte unghiere, vă rugăm frumos, că ne-au crescut copitele ca la cai!

Din vorbă-n vorbă aflăm că mâine e ziua lui Bobo. Împlineşte 17 ani, dar mai mult de 13 nu-i dai. Cu toate astea, gândirea lui e ca a unui bătrân care a văzut multe. Trage adânc din pungă şi zice:

-Viaţa prin canale e dură. Dacă nu ştii cum să te păzeşti, nu rezişti. Ăl mai puternic te face sluga lui şi eşti mâncat. Dar peste tot e greu să trăieşti. Citeam azi, în canal, ziaru’. Cică ăia de la CFR au făcut grevă. Să facă săracii, dacă n-au ce mânca! Io, Bobo, sunt de acord cu ei.

Gaşca din canale i-a pregătit o surpriză.

-Când e ziua cuiva punem bani şi cumpărăm ceva pentru el: ţigări, o bere, ciorapi, o prăjitură, zice Florin, starostele. Uite, peste o săptămână e şi ziua lu’ Blondu’. Ia ziceţi, mă, ce să-i luăm lu’ ăsta micu’?

Să-mi daţi, vă rog, un mail!

Când plouă vara, copiii se înghesuie cu toţii sub câteva plafoane din ciment lăsate de muncitorii care au reparat mai demult liniile de tramvai. Se încălzesc de la propriile respiraţii, pe care şi le inhalează, unul altuia, odată cu aurolacul din pungi. Maricica trage pe nas răsuflarea lui Bobo, Florin pe-a Dorinei, Adrian pe-a lui Gică. Şi invers. Uneori, noaptea, când e linişte deplină, îşi aud inimile cum vorbesc între ele, ca nişte prietene bune la o ceaşcă de amăgiri.

„Dormitoarele” arată ca nişte cavouri. Puştanii au făcut rost de saltele şi le-au vârât între pământ şi plăci. Ca să intri, trebuie să te laşi pe coate. Distanţa între placă şi saltea este foarte mică. Te sufoci, dar în cele din urmă, te obişnuieşti pentru că n-ai încotro. Afară-i frig.

De sub ţoalele umede şi împuţite sună un telefon celular. Florin îl caută, îl găseşte şi răspunde. E un SonyErikson micuţ. Aşa ţine el legătura cu cei care muncesc prin oraş. Doamne! Parcă am picat în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Bărbatul vrea cu orice preţ să ne arate că el conduce turma, că el e şeful. Nici nu ne-a trecut prin cap să-l contrazicem, e drept.

-Alo! Băă! Aţi terminat treaba în intersecţie?, zbiară în telefon. Mă, să nu care cumva să aflu că aţi făcut măgării! Hai că va aştept acasă! Pa!

Mulţi dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească. Dar Maricica a terminat opt clase şi „le are” cu Internetul. Îi plac computerele. Peste firul Dâmboviţei e un Internet-cafe unde o găseşti mai mereu. Şi ea, şi Bobo au adresă de e-mail, pe yahoo. Se descurcă binişor, ştiu să navighează pe net, ştiu să se joace, să scrie. O pungă bună de aurolac în mâna stângă, mouse-ul în dreapta şi nu le mai trebuie nimic în ziua aia.

La despărţire, după ce inhalează încă o gură de vise argintii, Maricica ne roagă ca pe nişte vechi amici cu care nu s-a mai văzut de un car de ani:

-Auziţi? Trimiteţi-mi şi mie un mail şi, dacă nu cer prea mult, ataşaţi şi câteva poze, ca să le avem şi noi, da?

Dana Fodor Mateescu

(fragment din Fetițele din cimitirul Roșu)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.