Magna cum laude cu descântece şi vrăji

Victoraş este student electronist în anul doi, la Universitatea din Bucureşti. Fetele nu se prea înghesuie să iasă cu el undeva în oraş. E plin de coşuri şi n-are un […]

Victoraş este student electronist în anul doi, la Universitatea din Bucureşti. Fetele nu se prea înghesuie să iasă cu el undeva în oraş. E plin de coşuri şi n-are un şfanţ. Stă la căminul din Grozăveşti şi se întreţine singur, pentru că ai lui, de fel din Brăila, au posibilităţi financiare limitate. De curând, însă, norocul i-a făcut cu ochiul. Un ţigan plin de bani, buticuri, case şi maşini decapotabile, dar cu o familie aproape analfabetă, l-a angajat pe post de citior al telenovelelor şi al filmelor cu Van-Damme.

Iată cum s-a întâmplat totul: în urmă cu cinci luni, Victoraş dădea o mână de ajutor unui prieten, vânzător la un butic din apropierea căminului studenţesc. Câştiga atât cât să-i ajungă pentru ţigări, pâine şi o conservă mică de peşte. La magazinul respectiv tânărul s-a împrietenit cu un barosan, cam tuciuriu, care aducea marfă şi învârtea tot felul de şmecherii prin zonă. Om bun, altfel. Boier. Ghiul masiv, cât dopul sticlei de bere, lanţ de aur la gâtul de bivol. Unghia degetului mic, lungă şi lustruită, oglindă. Bărbatul a văzut că Victor e foarte amabil, respectuos şi săritor. Nu ca alţii, care, atunci când apare un rom îl tratează cu respingere şi scârbă. L-a tras de-o parte şi l-a rugat să vină cu el acasă, după ce termină programul:

-Aidi, mă, românule, nu vrei să-mi ciăteşti filmile cu Van Dam, dă la tilivizor? Pă bani, mă, nu dăgeaba!

Studentul s-a dus. Îi ghiorţăiau maţele de foame. Nu înghiţise în ziua aia decât un pachet de pufuleţi şi o bere Noroc.

„M-am urcat în maşina lui, un merţan gri-metalizat, ultimul tip, povesteşte Victoraş. Magraonul avea şofer personal, nu conducea el, că-i venea rău de la pipotă. M-a bătut pe spate, d-am crezut că-mi sparge plămânii. Bă!, mi-a zis el, am pus pleoapa pă tine. Te lovesc cu cinci milioane, ca să vii să-i ceteşti şî lu’ soacră-mea şî lu’ nevastă-mea scrisu’ dă la telenovele. Că ele nu înţelege, bă, dăcât liter’li hălea mari.”

Brăileanul n-a stat mult pe gânduri. A zis „Da!”

Casa afaceristului era prin Străuleşti. Familia mare. Soacra, o băbăciune, grasă şi aproape oarbă din cauza diabetului, nevasta, Aurica, oacheşă, cam la vreo 45 de ani, cu cărţile de Tarot zburând după ea, şi fetele, cinci la număr, toate specializate în vrăji, descântece şi scoaterea argintului viu. Victoraş a început să presteze chiar din seara aceea. Apoi au urmat alte zile. Ţiganii, altfel ospitalieri şi cumsecade, îl puneau la masă şi îi ofereau numai specialităţi să mănânce.

După asta, începeau filmele în lanţ. Femeile, aşezate cuminți, fiecare la locul ei, pe canapele de piele, plângeau să-şi rupă splina-n ele.

În fiecare săptămână, Victor a început să vizioneze constant „Clona”, unde o tipă Jade tot fugea de unul Said, apoi „Iubire fără de păcat”, cu frumoasa Mariana şi iubitul ei Adrian. Dar ce, parcă „Secretul de iubire” în care Maria-Clara şi Carlos-Raul sufereau aşa de mult, avea vreun cusur!

Bătrâna diabetică îl certa uneori, pentru că, studentul, plictisit, nu interpreta bine vocile personajelor şi ea nu înţelegea cine e Rosita şi cine e Carlito.

-Mă, păi dă unde știu io când vorbește Carlito, ha?

Până la urmă Victor îşi subţia glasul, dacă în telenovelă vorbea o femeie, şi îl păstra pe al lui, dacă replica venea de la un bărbat. Așa, băbuța era mulţumită și tremura de plăcere.

Banii veneau săptămânal. A început să trimită şi părinţilor lui la Brăila, minţindu-i că s-a angajat la un post de televiziune ca traducător al desenelor animate.

Şi, ce să vă mai spun? S-a împrietenit la cataramă cu țiganii, nimeni n-are curaj să-l atingă cu-n deget, toți îl respectă. De când lucrează la cititul  telenovelelor, s-a schimbat. S-a înţolit, a pus pe el cinci kilograme, iar coşurile i-au dispărut de tot. L-au oblojit pirandele cu tot felul de ierburi şi alifii și l-au spălat cu apă neîncepută.

În sesiuni se descurcă. Ţigăncile îi fac descântece şi vrăji „ca să ia băiatu’ hexaminlile la şcoală”. Şi le ia. Cu note foarte bune chiar. Are și bursă de merit, e lăudat de toți profesorii. Iar viaţa lui Victor e din ce în ce mai frumoasă!

Dana Fodor Mateescu

(fragment din cartea „Fetițele din cimitirul Roșu”)

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.