O naștere în cada de baie

În urmă cu vreo două zile, am văzut în emisiunea lui Carmen Avram, printre puținele la care mă uit, un reportaj despre nașterile acasă. Era vorba despre mai multe femei […]

În urmă cu vreo două zile, am văzut în emisiunea lui Carmen Avram, printre puținele la care mă uit, un reportaj despre nașterile acasă. Era vorba despre mai multe femei gravide din România, care, sătule până-n gât de umilințele, stresul și tragediile petrecute prin maternitățile minunatei noastre patrii,- vezi prematurii arși de la Panait Sârbu-Giulești, și multe alte cazuri de neglijență, nepasăre, nesimțire și malpraxis – s-au hotarât, curajoase ca niște amazoane (unii zic că-s inconștiente!) să nască la ele acasă, mai precis, în cadă. Ajutate, totuși, de câteva moașe-asistente independente, specializate, care sunt foarte puține.

Medicii sunt împărțiți în două tabere, pro și contra. Cei care-s împotrivă avertizează că vor fi mari drame, în curând. Multe dintre femeile intervievate de Carmen Avram au spus că ambulanțele (chiar și cele particulare!) au refuzat să vină când le-au chemat preventiv, în caz bebelușul și mama ar fi avut nevoie de ajutor imediat după naștere, că nici medicii ginecologi n-au vrut să le ajute și nici unele maternități de stat.

Așa că, au riscat și au născut, atunci când le-a venit sorocul, natural, libere și fericite, așa cum o făceau stră-stră-bunicile lor, la țară, pe vremuri.

Nu forțate de pilule sau injecții cu calciu, pentru că doamna doctor are deja biletul cumpărat pentru o minivacanță în Costa Rica în weekendul când îți vine ție să naști.

„Așa îți simți copilul aproape, simți cu adevărat nașterea, o înțelegi. La maternitare sari peste multe etape, ți se induce nașterea, o moașă îți se rupe membranele, ești într-o sală în care mai sunt gravide care urlă de durere…”, spunea una dintre mămici.

Bebelușul are nevoie de mamă imediat după naștere, de căldura, de mirosul și de laptele ei. Așa fac ei cunoștință, se sudează o puternică legătura emoțională între ființe, omulețul va ști că e apărat, că e bine lângă mamă (animalele nu fac la fel? Oare nu învățăm nimic de la ele?).

Dar în multe cazuri, această „întâlnire” nu are loc. De ce? Nou-născutul este tras afară din pântec, este cântărit, măsurat, notat și dus repede la neonatologie. Mama îl vede doar la orele de alăptat, în caz că poate alăpta.

Ce simte un copilaș de trei kile când e lăsat singur? N-o să aflăm niciodată, pentru că el nu ne poate spune. Dar sunt convinsă că nu-i este bine. Psihologii sunt de părere că bebelușii care au stat la sânul mamei în zilele de după naștere și perioada următoare, sunt mai sănătoși fizic și din punct de vedere emoțional.

Am trecut și eu prin asta. Trebuia să nasc pe 17 mai 2007, după toate calculele făcute ginecologi. Dar, pe 13 aprilie, 2007, am început să am crampe. Nu puternice, dar m-am speriat și m-am dus la medic a doua zi. M-a controlat și mi-a spus că am o dilatație mare.

-Ați făcut efort? Ați ridicat ceva?

-Nu. M-am plimbat doar.

-Sunt două variante: ori vă internez acum în spital până pe 17 mai, ori…îl forțăm să iasă mai devreme.

-Și nu pățește nimic?

-Ce să pățească? Îl scoatem la 37 de săptămâni, n-o să fie nicio problemă.

Mi-a mai spus că, înainte să vin la maternitate (Giulești!), trebuie să-mi fac două injecții cu Calciu (le-am făcut!). Când am ajuns la spital nu mai aveam nicio crampă, nu mă durea nimic și pentru câteva clipe mi-a venit să mă întorc acasă. Dar mi-a fost teamă. Dacă mi se rup membranele? Mă speriase ginecologul suficient.

Am ajuns. O săliță de nașteri și o cameră cu vreo cinci paturi, în care gravidele erau în travaliu, săracele. Vai, cum mai plângeau, cum urlau și-și mușcau mâinile de durere, una o striga pe mă-sa și dădea din picioare!

Impactul emoțional a fost foarte puternic pentru mine. Violent. Ca-n filme. Numai că acolo, la maternitatea Giulești, era real. Și eu făceam parte din decor, urma să am rolul meu, de femeie care naște. În chinuri, firește, că d-aia trăim! Să simțim! Apoi, un medic mititel, vesel și optimist ca luna aprilie, mi-a vârât în vagin o mărgică fermecată care trebuia să-mi declanșeze nașterea. Efectul? În treizeci de minute urlam disperată alături de celelalte gravide. Durerea era atroce, fără pauze, așa cum văzusem în sute de documentare de pe You Tube. Abia puteam să respir, mă luaseră sughițurile, curgeau apele pe mine, Dunăre!

Cu toate astea, membranele încă nu se rupseseră (niște eroine!), așa că, moașa, mare și puternică, a băgat în mine, adânc, două dește ca niște ciocane și a tras…Retrăiesc și acum, când scriu, momentele alea, și mi se oprește aerul în capul pieptului. A fost cumplit! Am simțit cum curge ceva călduț din mine. Mă ustura strașnic, de parcă m-ar fi tăiat cu brișca și-ar fi turnat oțet peste rană…Au venit peste mine trei ore de chin fără oprire, în care n-am înțeles absolut nimic din bucuria și magia nașterii.

Apoi m-au pus să stau pe o găleată roșie și să mă screm în mijlocul salonului. Oasele bazinului erau prea înguste și Andrei nu putea ieși. Asistentele treceau pe lângă mine, mă atingeau cu halatul, le simțeam parfumul, mai intra și câte un medic-bărbat-stagiar, ușile se închideau și se deschideau, pe hol erau soți, mame, bunici care așteptau, mă priveau și ei îngroziți, înghețați de spaimă. Oare așa pățesc și fetele lor?

M-au suit pe masa de operații, iar moașa cât un șifonier dâmbovițean s-a urcat pe burta mea, pe sufletul meu, pe stomacul și pancreasul meu, a apăsat cu forță pe Andreiul meu iubit și nenăscut încă. Am urlat cu tot sângele din mine, cu gura, cu mâinile, cu ochii, am scos din mine strigăte nemaiauzite, neumane.

În cele din urmă, după ce ginecologul mi-a tăiat perineul pe viu (jur că n-am simțit absolut nimic, parcă era din cauciuc și aparținea altcuiva!), bebelușul meu scump a ieșit la aer. Trei secunde mi l-au lăsat pe inima, care încă bătea ca nebuna, înspăimântată și obosită. Atât. Apoi l-au luat pe sus și l-au dus. Era data de 25 aprilie 2007, ora 17.10. Copilașul era mic, 2.900, și 50 de cm. A luat nota 8, dar absolut NIMENI nu mi-a spus de ce, cum, ce s-a întâmplat. Asistentele ziceau să-o întreb pe doamna dr. neonatolog, pe care n-am găsit-o niciodată. Așa a fost să fie. Când o căutam eu, ea nu era și când apărea ea, n-o căutam eu.

L-am mai întălnit pe Andrei a doua zi, dimineața, la alăptat. Mă țineam de pereți, mă dureau tăieturile, cusăturile, habar n-aveam ce se întâmplă cu organele mele. Eram curioasă să-l văd cum arată, să-l dezbrac, să-l examinez, să-l țin la pieptul meu și să-l ajut.

Andrei stătea în pătuț, singurel și scâncea, ziceai că-i un cârnățel, înfășat strâns, mi se părea că prea strâns.

O fi tot? E întreg? E normal? Nu m-au lăsat să-l desfăș. „Ce, doamnă, dacă toate mamele ne-ar cere asta, n-am mai avea timp de nimic. O să-l vedeți acasă, o să aveți toată vremea din lume să-l vedeți!”

Nu mi l-au dat nici în salonul care era prevăzut cu pătuțuri speciale pentru bebeluși, dar în care nu era nimeni. Își puneau lăuzele poșetele.

Așa că, puiul meu nu prea mi-a simțit căldura în cele trei zile chinuite pe care le-am petrecut la maternitate. Am încercat în următoarea perioadă să refac legătura între noi și rareori l-am deslipit de pe mine. Eram ca o maimuțică cu puiul atașat de ea, zi și noapte.

După ce-am văzut reportajul lui Carmen Avram și am retrăit momentele nașterii mele și ale lui mi-am dat seama că fetele acelea, gravidele, au dreptate să-și dorească să nască în altă parte și nu la un spital de stat, „pe bandă rulantă”, cum zicea una dintre ele.

Voi ce părere aveți?

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.