Parfumuri din altă viață

Câteodată caut mirosuri pierdute. Am nevoie de ele ca de aer. Nu știu dacă voi faceți la fel. Mă trezesc că am un dor de-o aromă descoperită în copilărie, într-un […]

Câteodată caut mirosuri pierdute. Am nevoie de ele ca de aer. Nu știu dacă voi faceți la fel. Mă trezesc că am un dor de-o aromă descoperită în copilărie, într-un moment ciudat al vieții care m-a marcat adânc, plăcut sau dureros. Și n-am liniște până n-o găsesc.  Nu-mi place să uit. Am oroare de uitare! Nu vreau să uit!

Mirosurile astea locuiesc în mine, fiecare are colțișorul lui, nimeni nu le zgândăre, nimeni nu le strigă să iasă, stau acolo, pitite în sângele meu prea jucăuș, atât de jucăuș că sare mereu din vene, izbește cu pumnul, vrea afară.

Cele mai tainice arome sunt din pruncie. Mirosul mamei, laptele ei puțin și subțire, dar al ei, mirosul obrajilor, al buzelor, vocea. Apoi, tata. Degetele lui erau țigări calde și nițel sărate, mă mâncau gingiile și mă dureau, dar îmi plăcea să-i rod câte unul.

Apoi parfumul groazei. Al bolii. Policlinica unde mă ducea mama, cabinetul medical din burta colosalului Palat CFR, ridicat după planurile arhitectului Duiliu Marcu. Înlemneam de spaimă. Acolo stăpâneau teroarea spirtului medicinal, al iodului și al soluției de penicilină, al injecțiilor care îmi ucideau sufletul, care mă chinuiau cumplit și-mi sugeau culorile, bucuriile, aerul. Siropul de tuse, prea dulce, usturător, cu iz iute de pătlagină, holul rece de la policlinică, unde așteptam ore și ore să intrăm la „doamna doctor”, mirosul aspru, încins al halatului asistentei medicale, cea care mă ținea să nu dau din picioare și să „nu se rupă acul în mine”. Îmi mai amintesc mirosul de sânge cald… Eram mică (doi ani?) și fără vene vizibile, trebuiau să-mi facă niște analize și m-au apucat zdravăn vreo trei sau patru asistente. Urlam ca o fiară încolțită. Una mi-a înfipt un ac în venele de la cap (alea de mi se umflă mereu) și a tras de acolo sânge. Mi-a picurat, că m-am zbătut, nu m-am încurcat!, și pe obraz. Mirosea a sărat, parcă mi-a venit și-n gură nițel, avea gust de mașinuță din fier.

Apoi farmacia, unde nu ajungeam să văd cine e dincolo de ferestruica cu geamuri albe, opace. Mama suna la o sonerie la care nu mă lăsa și pe mine să apăs, și cât de mult mi-aș fi dorit! Se auzeau niște pași leneși. Geamul se deschidea și farmacista (care avea în jurul ei un parfum de spital) îi trântea mamei doctoriile mele. Simțeam de jos mirosul lor: Cavit, Mecopar, vitamine, calciu…și injecții. Multe injecții. Mă podidea plânsul:

-Iar injecții?

-Iar!

Dar până acasă, uitam. Dădeam cu nasul de viață, de oameni necunoscuți care își târăsc după ei propriile duhori de ceapă, țuică, votcă, gaz, usturoi, carmol. Mă loveam de mirosurile orașului, a motorinei arse, a vaselinei scurse de la camioanele Carpați (nu știu de ce, dar în mintea mea, ele semănau cu tata. Și acum, după 40 de ani, când mai apare pe șosea un astfel de camion, rar, e drept, soțul meu îmi zice: uite-l pe tac-tu!).

Mama se oprea „să luăm pâinică”, peste drum de Palatul CFR. Doamne, cum mai aromea acolo! A pace și-a liniște, a curat și-a „ia-mă în brațeee, mămico!”

Mirosul lui tata, a țigară și-a ziarul Informația, a săpun de bărbierit. Aromă de tată tânăr. Venea să mă ia de la grădiniță. Mă ridica suuuus. Îmi lăsam obrajii pe gulerul paltonului, care avea urme de ploaie și de libertate. Așa credeam, pentru că eu eram într-un loc unde libertatea nu exista…

Apoi șifonierul cu haine și prosoape curate, unde mama îndesa câte un spun Lux, cine știe de la cine primit. Acolo-mi plăcea să mă ascund după ce făceam câte-o trăsnaie, de se crucea o lume-ntreagă.

Cizmăria duhnea a prenadez și-a țigară proastă, udată de buzele vinete și groase ale lui nea Orășanu, meșterul care avea un picior mai scurt și unul mai lung și trăgea după el o gheată ciudată, înaltă, de care-mi era teamă.

Casele vechi de pe strada Petru Maior, sau de aiurea, cu stucaturi mușcate de vreme și de vânt, cu fețe de îngerași durdulii și încruntați, gorgone și statui ciobite, case care miroseau a închis, a mucegai, a „ceva” care îmi strângea ca-ntr-o menghină sufletul de copil. Intram la niște demisoluri întunecate, mă lua mamaia cu ea, uneori când avea treabă. Vorbea cu niște capoate colorate, grase și urâte: taca-taca-taca-taca. Mi se părea că nu femeia respectivă zicea ceva, ci capotul ei. Era viu, puțea, mă privea cu florile lui ucigătoare. Mă amețeau cuvintele lor, șoptite, „…ca să nu înțeleagă beleaua de nepoată, e dracu-n persoană, madam Bercovici, fiica lui Nichipercea, Doamne, iartă-mă și nu mă pedepsi, că asemenea bolândă de copilă n-am pomenit, de când Marșica m-o făcut la `917!”

Și halatele făceau: „Țțțțțț” și țineau în gură țigări (oare cum stăteau lipite de buze?) și prăjeau ceva pe foc, într-o bucătărie fără aer, ca un cavou cu miros de rântaș ars, pipi de cotoi nebun și pește împuțit. Peste toate duhorile astea vii, – care mă fugăreau să mă prindă și să mă mestece cu măselele lor de fier, – flutura mirosul iute de ojă roșie. Îmi dădeau lacrimile de putoare și de groază. O vedeam pe madam Sila, (Nica sau Mașa) cum își unge, tremurând, unghiile de la mână, unghii bombate, lungi și hidoase, ca de vrăjitoare. Și-mi venea să urlu și să ies la aerul meu și la cerul azuriu care nu mă mințea niciodată.

Îmi mai amintesc cum miroseau tramvaiele din anii 70, cu scaunele din bare transversale, de lemn maroniu, (Dani, nu pune gurița acolo!), a lume multă și-a tichete de călătorie, a ceapă și a gaz, îl văd și-acum, dacă închid ochii, pe vatmanul de care-mi era frică. Avea o șapcă soioasă, pe care o zăream numai din spate, și lovea într-un clopot: clanc-clanc. Ah, și zgomotul teribil pe care-l făceau roțile din fier: vam-vam-vam-vam.

Aroma odihnitoare a magazinelor de haine sau de pantofi îmi dădea o stare de beatitudine, precis mama îmi va cumpăra o rochiță nouă sau pantofiori din lac, roșii, cu baretă, moartea mea! Printre sandale și ciubote de tot felul, mari și mici, simțeam în nări mirosul fericirii. El era, clar! Mama, lângă mine, zâmbea, piciorușul meu, de Cenușăreasă, întins, șpiț de balerină, ce mai!, aștepta cuminte pantofiorul…

Și mai erau și manechinele! Le adoram. Înalte, cu peruci (mama, vreau și eu o perucă!) blonde sau roșcate, îmbrăcate după ultima modă, miroseau a plastic nou-nouț și-a tergal, abia călcat cu fierul încins.

Cu parfumul din șifonierul cu haine, loc în care mă ascundeam ca să nu înghit doctoriile amare ca moartea, nu m-am mai întâlnit niciodată cu el. La mine, acum, rufele din dulap miros altfel.

Luna mai era cu totul și cu totul specială pentru mine. Asta pentru că atunci a apărut frate-miu pe lume (o chestie urlătoare, chelioasă și grăsună) și pentru că îmi înflorea salcâmul. Aaaa, ce arome îmi dăruia dragul meu salcâm! Mirosul florilor mă agita întotdeauna, parcă mâncam ardei iute, odată mă lovea o bucurie nefirească, de-a dreptul supersonică, eram o rachetă din carne și oase, alergam, săream, dansam, cântam „Treceți, batalioane române, Carpații”, de se auzea până la „Gogoșaru”, vestita crâșmă din apropiere.

Tot atunci, îmbătată de asemenea miresme, de flori, de gogoși (făcea tanti Cotelia), de lemn ars și de asfalt încins, udat seara cu furtunul de tataia Săndulescu, furam o scară din lemn, grea pentru un copil de nici 7 ani, o potriveam la streașină și mă urcam pe casă, spre disperarea mamaiei mele care-și rupea părul din cap.

Cartonul bitumat era cald și mirosea magnific. Mă lipeam cu spatele și cu tălpile goale de el, mă gâdila, dar nu-mi păsa de absolut nimeni, mă uitam la cer. Soarele apunea, și totul era dulce-dulce, apăreau și stelele: una, două, trei, bătea ușor vântul trâgând după el alte parfumuri de trandafiri roz și voci de necunoscuți, care treceau în clipa aia pe strada Petru Maior. Și nimic nu mă mai putea face să mă întristez.

Azi, mirosurile astea locuiesc în mine, fiecare are colțișorul lui, nimeni nu le zgândăre, nimeni nu le strigă să iasă. Stau acolo, pitite în sângele meu prea jucăuș, atât de jucăuș că sare mereu din vene, izbește cu pumnul și cere afară.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.