Un an, trei luni și trei săptămâni…

4 decembrie, o zi de iarnă deosebit de caldă. Dimineaţa de luni, ca şi celelalte zile, era aglomerată de muncă. Trebuia să torn, cu tata, scările unei alei. E drept […]

4 decembrie, o zi de iarnă deosebit de caldă. Dimineaţa de luni, ca şi celelalte zile, era aglomerată de muncă. Trebuia să torn, cu tata, scările unei alei. E drept că, de când venisem acasă nu mai era cale de stat, deja era târziu pentru construcţii. Era o zi obişnuită, acelaşi program, micul dejun şi cafeaua servită în faţa calculatorului, ascultând o muzică bună.

Tata era însă pe afară dând de mâncare animalelor. Se făcuse ora 11 şi am primit un mesaj de la prietena mea. Eram nerăbdător să-l citesc, să-i aud vorbele, de trei zile nu avuse timp să vorbească cu mine. Din pricina asta, eram tulburat. Până atunci nu refuzase să vorbească cu mine în preajma colegilor ei.

Era un mesaj scris cu mare grijă, în care îmi spunea că nu mai putem fi împreună. Căci eu nu am aceleaşi drum, că nu iubesc Credinţa, şi că m-am îndepărtat de ea prin ocupaţiile mele de acasă.

Am băgat de seamă o parte a mesajului în care spunea: „am stat de vorbă cu cineva şi mi-a deschis ochii…” Atunci am simţit cea mai mare ură. Și gelozie! Am vrut să o sun, dar nu eram în stare. Tata simţise ceva, căci după acea veste, nu mai aveam spor la lucru, iar ciocanul începuse să-mi lovească mai mult degetele decât cuiele.

Seara, am plecat la mama, într-o altă localitate. Sora mea nu era venită de la şcoală şi de aceea i-am zis mamei ce mi se întâmplase. Am rămas muţi timp de 5 minute, ca şi cum ţineam o reculegere.

-Lasă, că o să mai găseşti tu fete!, îmi zise şi ieşi afară, parcă să nu-mi vadă supărarea.

O iubisem enorm, şi asta o ştiau toţi. O respectăm, era tot ce aveam nevoie la o fată pe care doream, mai târziu, să o fac soţie. Nu-mi era greu să o înţeleg, aveam aceleaşi lipsuri, aveam aceleaşi dorinţe în iubire. Eram doi şi asta ne umplea orice neîmplinire ivită până atunci.

Am luat telefonul şi am sunat-o de la mama. Mi-a răspuns foarte rece, foarte distantă. S-a răstit la mine când a răspuns la telefonul.

-Alo!!!,

-Bună, vroiam să te întreb ce ai păţit…

-Vrei să auzi adevărul? Te-am înşelat, am sărutat pe un altul şi nu pot da ochii cu tine, de ruşine. Nu am vrut

să-ţi zic, dar așa m-a învățat o colegă să spun în acel mesaj…

-Ce treabă are colega ta cu noi?, am întrebat-o. Hotărârea asta trebuia să o luăm amândoi, nu doar tu.

-Asta-i soarta!, a zis ea. Și atât…

A început să mă doară inima, nu dormeam noaptea. Acea depresie mă sufocă de atunci. Și acum o simt.

A doua zi aveam ore de conducere, de la 12 la 14. A fost o nenorocire pentru mine, instructorul îmi repeta întruna să mă concentrez, să las problemele acasă. Însă eu simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, dar nu aveam cu cine. După ce am terminat, am plecat pe jos acasă. Nu am mai aşteptat microbuzul, era deprimat şi mă gândeam.

După o serie de discuţii mi-a povestit tot, că jucase un joc de cărţi şi că pierduse, pedeapsa primită de la prietenii era să sărute pe cineva. A fost puţin dezorientată, dar cică s-a lăsat sărutată chiar în văzul tuturor. Și din cauza asta nu mai vroia să fim împreună….

Fapta asta m-a îngrozit, poate că o parte din prietenii ei ştiau că nu e singură. Îmi era frică de cum o s-o privească, de cum or să se poarte cu ea şi îmi era milă. Vroiam să-i spăl acea ruşine, o iubeam atât de mult încât să ştie toţi că e a mea. Nu o condamnam şi nu o uram. Am simţit alegerea ei ca o auto-pedeapsa. Nu mi-a cerut niciodată să o iert, a cerut ura mea, nervii mei, care mai, târziu „au rupt”.

Atunci nu vroiam să înţeleg această hotărâre. Mă simţeam nedreptăţit în iubirea mea. Eu care îi arătăm dragoste şi înţelegere. O vroiam. Şi ea mă refuza, dar nu pe mine, ci pe ea însăşi. Rostea mereu că nu mă merită, şi iar o iubeam…Am trecut zile, mâhnirea mea creştea. Nu mai aveam orgolii şi eram gata să-i cad în genunchi, să renunţ la orice. La visele mele, care erau numai cu ea. În tot cea ce făceam până atunci o vedeam numai pe ea.

Despărţirea era grea. Nu aveam decât un suflet gol. Priveam deseori şoseaua când mă mergeam acasă şi mă gândeam: CE-AR FI DACĂ M-AȘ ARUNCĂ ÎN FAŢA UNUI TIR? N-AŞ MAI SIMŢI NIMIC…

Dar nu puteam. Eram laș.

Uneori, pierdeam intenţionat microbuzul, ca să străbat satul, gândindu-mă că poate va ieși cu gălețile în mână să ia apă de la cișmea…Apoi, într-o zi, în apropierea Crăciunului, am sunat-o din microbuz. Nu mai vorbisem cu ea de mult. (…)

Fugisem o parte din drum, eram transpirat. Am mers la piatră. Am început să glumesc, ca de obicei. O făceam să râdă chiar şi acum, şi mă bucurăm. Am vrut să o iau în braţe, dar nu s-a lăsat, la început. Ne-am mai plimbat şi, până la urmă, am luat-o în braţe, zicând că îmi e frig. Dar chiar aşa era, eram ud de la fugă! Spre sfârşit, am încercat să o sărut. N-a vrut. Zicea că ține post!

N-am mai insistat. Am dus-o acasă. Am mai sunat-o, i-am mai trimis mesaje. Nu răspundea. Eram nervos şi simţeam o dezamăgire amestecată cu iubire. O dezamăgire pe care nu eram gata să o accept.

Seara, am sunat-o pentru că aveam un cadou pentru ea, cadou pe care îl luasem cu 2 luni în urmă. N-a vrut să vină, dar am vorbit la telefon. Atunci am plâns a doua oară pentru ea, sau nu, am plâns pentru mine, de milă! Am rănit-o atât de mult! Din iubire o rănisem, din iubire. Asta era calea pe care o ştiam, ca să-mi apăr sufletul. Atunci am zis lucruri pe care le ştiam doar eu. Atunci i-am zis că nu-mi plac oamenii din jurul ei, am zis că sunt gelos…

Ținusem în mine orice supărare pe care am avut-o într-un an trei luni şi trei săptămâni. N-am vrut s-o fac să fie îngrijorată din cauza mea. Am acceptat orice greşeală şi am trecut cu vederea multe. Ştiu că ar fi preferat să se certe cu mine. Eu nu. Am văzut certuri în familia părinţilor mei. Eram copil și odată am zis ceva, ceva ce gândeam eu, şi am fost aspru pedepsit. Pentru un gând! Așa că preferam să tac.

Pe 5 Ianuarie am plecat din țară, la 2000 de km., la muncă. Am mai vorbit cu ea, dar rar. Acum se joacă, la fel, cu altcineva…

Danze (without time limit)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.