Zarul norocos

Cartierul bucureştean Giuleşti-Sârbi spre seară. Căldura enervantă stăruie încă. Praf. Un soare bolnav rânjeşte fasolea la oameni şi nu vrea să plece. Cişmeaua din capul străzii e stricată şi curge […]

Cartierul bucureştean Giuleşti-Sârbi spre seară. Căldura enervantă stăruie încă. Praf. Un soare bolnav rânjeşte fasolea la oameni şi nu vrea să plece. Cişmeaua din capul străzii e stricată şi curge încontinuu. Piticii de cinci-şase ani se stropesc cu apă şi urlă cântece indiene din Lanţul Amintirilor. Miroase a păr şi a unghii arse. 

Barbugiii se strâng în secret la o crâşmă improvizată din apropiere. Undeva mai retras. Un dulău saşiu mârâie bălos la intrare. Nu are voie oricine aici!

Unul dintre jucători e mecanic auto vestit şi mă cunoaşte. Mi-a reparat maşina şi am rămas prieteni, aşa că a acceptat să-l însoţesc. Spaţiul e relativ mic. În faţă e o terasă pentru toată lumea, iar în spate, după nişte boscheţi, alte mese de fier forjat, scaune, bere rece, să rupă beregata, ţigări fine, manele înlăcrimate. Aici se joacă barbut şi pocher „în secret”, dar ştie toată lumea. Câştigurile sunt mici la început şi deseori oamenii se încaieră scoţându-şi cu şurubelniţa maţele fierbinţi. Dar cu timpul, miza creşte şi se pun la bătaie vile, maşini luxoase, curve, restaurante şi buticuri. Nimeni nu scoate însă vreun cuvânt despre aşa ceva. Papagalii sunt eliminaţi rapid şi ajung în sapă de lemn. Alţii se pomenesc direct în coşciug. Barbugiii ştiu jocul din copilărie.

Dansul zarurilor are loc pe jos, direct pe ciment. Bărbaţii, un bărbos minuscul cât să intre într-o sacoşă şi trei malaci cu fruntea lată de un deget, stau pe vine şi fumează. Pungaşii sucesc zarurile ca pe nişte sfârcuri de muiere:

-Trei-doi! Nexam!, ciripeşte descurajat bărbosul pitic, cu ghiul pe deşt şi lanţ de aur la gât, gros cât cureua de la brăcinari. Ceilaţi trei bivoli gâlgâie bere direct din sticlă şi-şi aşteaptă rândul:

-Sandule, ‘ai sictir! Pleacă dracului din spatele meu că-mi ţii norocu’!

Scuipă seminţe de floarea-soarelui. Zarurile tocite şi îngălbenite pe margini sfârâie vesele între picioarele încălţate în şlapi prăfuiţi.

-Doi-unu, la Sinaia, Dobre! Gura mă-tii! Adă, o bere la băiatu`, că mă arde la ciroză!

La casetofon se tânguie Vali Vijelie. Piticul trage de nas. N-are noroc la zaruri şi schimbă locul.

-Lasă, bă, Mexicane, că ai noroc la iubire!, îl linişteşte unul dintre malăi. Piticul le mai răsuceşte o dată profesionist. Babaroasele zboară.

-Şase-şase! Perechi. V-am spart, frăţiorilor! Puneţi banu’, buticu’, casa, femeia sau maşina!

Ceilalţi scuipă. „Tu-l în cur pă mă-sa, iar a câştigat piticu’.”

Piticu, adică Fane, are 57 de ani şi e înnebunit după jocurile de noroc. Din când în când mai dă şi cu zarul. Are mână bună din copilărie, de la cinci ani. Chiar tatăl lui l-a învăţat cum să arunce babaroasele pe maidanele de la calea ferată din Gara Obor. La şcoală avea întotdeauna cele mai frumoase stilouri, câştigate, bineînţeles, la un barbuţel pe sub bancă. Mai târziu, în armată, a frecat, milităreşte, şi pe acolo, zarurile.

Bucătar de meserie câştiga bani frumoşi pe vremea lui Ceauşescu. A făcut ceva avere, s-a însurat, şi-a cumpărat casă cu etaj, două Dacii şi o barcă cu motor. Dar de aruncat zarurile nu s-a lăsat niciodată. Stătea nopţi întregi şi juca. Pierdea? Bea până dimineaţa-n cârciumă cu capul pe masă, plângând. Câştiga? Venea cu lăutarii după el acasă şi trăia ca un boier mai multe luni de zile.

Amărâţii din cartier se uitau la el ca la soare. Şi-a cumpărat un apartament, a mai vândut câte ceva. Nu-l mai cunoşteai. Umbla seară de seară prin cazinouri şi arunca paraii. Dar norocul nu l-a prea ţinut. S-a înhăitat cu nişte mardeiaşi care l-au fript rău de tot.

-Nu ştiu ce dracu’ am păţit, atunci, că pierdeam în fiecare noapte. Şi iar jucam şi iar jucam. Cred că mi-a făcut careva farmece. Dân invidie. Aruncam şi numa’ numere mici pica! Am vândut tot. Şi Daciile şi barca, dup-aia Merţanu. Când am dat casa am plâns în hohote. Acu’ am rămas cu o garsonelă în care stă nevasta şi trei copii. Pe mine să nu mă vază! Dorm pe unde-apuc! Până nu câştig, ca să pot lua casa din Obor îndărăt, cică să nu mai calc p-acolo! Și viața mi-am vândut-o.

Dana Fodor Mateescu

(fragment din cartea „Fetițele din cimitirul Roșu”)

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.