Poșta Română în 2014

Mi-au plăcut întotdeauna poștașii. Oameni muncitori, cu familii grele unii dintre ei, cuminți și cu frica lui Dumnezeu. Pe vremea când era Ciorbea prim-ministru, ieșeau mai mereu în stradă, la […]

Mi-au plăcut întotdeauna poștașii. Oameni muncitori, cu familii grele unii dintre ei, cuminți și cu frica lui Dumnezeu. Pe vremea când era Ciorbea prim-ministru, ieșeau mai mereu în stradă, la miting, vă mai amintiți? Că au salarii mici, că stau în picioare, că lucrează mult, că aia nu e bună și aia nu le ajunge…etc. De-ale lor. Suflau în vuvuzele, hâțânau lozinci și cloncăneau din talăngi. Să le plângi de milă, nu alta! Bieții factori poștali și bietele angajate!!!

Așa scrie un poștaș din anul 2014.

Am și scris despre ei, le-am luat apărarea, i-am crezut, i-am înțeles. Chiar am cunoscut o poștăriță, o minune de femeie, dulce, politicoasă, cinstită, ziceai că nu e adevărată. Dar era.

Însă de angajatele pe care le întâlneam la ghișeele oficiilor poștale mi-a fost mereu groază. N-am întâlnit niciodată una normală, blândă, care să se comporte ca un adevărat reprezentant al Poștei Române. Majoritatea sunt mâhnite, de zici că le-a ars casa, mereu puse pe harță (ăstora nu le face nimeni controlul psihiatric?) iritate și pline de venin. Abia așteaptă să-l verse pe cineva. Mai mereu îmi făceam nervi când aveam vreo „afacere” cu Poșta Română.

Recent a trebuit să trimitem mai multe pachete cu obiecte de artizanat peste hotare. Tocmai în Coreea de Sud. Ne-am dus la Oficiul Poștal 68, cel de lângă Teatrul Masca. Prima dată am avut noroc. La ghișeu a fost o bomboană de fată, ne-a ajutat cu pachetul, ne-a spus că trebuie să-l aducem DESFĂCUT pentru ca angajata să verifice conținutul, am înțeles și am făcut întocmai. Așa sunt legile și mi se pare absolut corect.

-Gata, aici venim de acum încolo, a zis soțul meu, fericit.

Numai că, a doua și a treia oară când a trebuit să revenim pentru alte pachete pe care le aveam de trimis, am avut ghinion. Angajata cumsecade dispăruse și, în locul ei, apăruse alta. Acră ca o gogonea ținută doi ani într-un borcan în care a intrat aerul:

-Vreți să le trimiteți pe toate cinci? Ce e în ele? De ce sunt desfăcute?

-Pentru că așa e legea, doamnă. Angajații Poștei trebuie să vadă ce e înăuntru. Nu e prima oară când trimit colete… i-a răspuns soțul meu, care s-a abținut foarte tare să nu facă scandal.

După vreo 45 de minute de verificări, întrebări, care mai de care mai absurde: „Știți să completați avizul de expediție? Trebuie să scrieți despre fiecare obiect în parte ce reprezintă! E Coreea de Nord sau de Sud?”- (când pe pachete scria clar: SUD)- am reușit, în sfârșit, să le trimitem.

După o săptămână, doamna căreia i-am expediat obiectele ne-a contactat supărată: 30 din cele 70 de căni de ceramică (împachetate corespunzător în folii cu bule, hârtie, talaș, coletul căptușit cu polistiren) au ajuns zob. Pe cine să reclami? Cui?

Peste ceva timp, tot de acolo, de la Oficiul Poștal nr. 68, a trebuit să mai trimitem încă un pachet în Coreea de Sud. „Să sperăm că picăm în tura fetei cumsecade!”, am zis eu. De data asta, soțul meu lipise cutia, deasupra, cu un pic de scoci, ca să nu se răstoarne tot conținutul în mașină. Știa că trebuie să fie desfăcut pachetul, doar așa e regula.

Neșansa. La ghișeu, aceeași angajată de data trecută. Tristă, depresivă, iritată, părăsită. Parcă eram într-o scenetă de Ion Băieșu. Și începe:

-Ați adus coletul închis? Nu știați că trebuie să fie deschis, ca să vedem ce e înăuntru?

Răzvan iar s-a abținut. N-a zis nimic. Dar clocotea.

(„Asta își bate joc de mine sau așa e felul ei?”)

Am stat acolo aproape o oră. Dar am reușit până la urmă să trimtem pachetul.

Azi, 22 aprilie, a trebuit să mergem la același Oficiu Poștal (e mai aproape de locuința noastră) și să trimitem din nou un pachet. De data asta în Statele Unite.

-Să vezi ce nervi o să ne facem!, mi-a spus Răzvan.

-Nu cred, zic, eu. E Paștele, nu e dracul așa de negru și de cretin!

Tii! Dar m-am înșelat. Dracul e black-black și excepțional de cretin!

Erau cozi la ambele ghișee. La al nostru, aceeași angajată sictirită, supărată pe viață și pe tot. Din curiozitate, o privesc intens. Vreau să înțeleg ce e cu ea, de ce se poartă așa, observ că îi cam repede și pe alții, e aproape agresivă și abia se abține să nu fie obraznică. E ora prânzului (trecut de 12) și ne vine rândul. Punem coletul pe cântar și iar o aud:

-Ați adus pachetul deschis?

E foarte uluită. Se sufocă de indignare. Cum am putut fi atât de imbecili că i-am adus coletul desfăcut???

Ne privește urât, grețos și în clipa aia am avut senzația că-i ies ochii din cap. Gura i se subțiază și, dacă i-ar pune cineva un AKM în mâini, cred că ne-ar face carne tocată.

-Păi nu trebuia să fie deschis, doamnă?, o întreb eu, ridicând vocea și apăsând pe unele silabe.

-Da` ce? Îl trimteți, așa, deschis?, continuă ea râcâiala absurdă.

Dialogul era inutil. N-am mai rezistat. Am izbucnit. A ieșit scandal. A venit diriginta oficiului poștal. Care nu înțelegea ce se întâmplă. I-am explicat ca unui copil de trei ani că am lăsat coletul deschis pentru că așa e legea poștei internaționale și că nu e prima oară când facem acest lucru…

Și ea, ca nuca-n zid:

-Aaa, dar eu vă cunosc de data trecută, ați mai trimis de la noi. Să știți că angajata noastră are experiență!

Și cu asta basta.

Clar. E foarte greu să comunici în astfel de cazuri. E ca și cum i-ai povesti unui taburet de bucătărie că tu vrei să îți vopsești părul în violet. N-are nicio treabă și nici nu-l interezează. Cam așa e și la Poșta Română.

Ne-am luat coletul și, după ce-am stat 25 de minute la coadă, am plecat la Poșta din Piața Chibrit. Acolo, în 10 minute, o altă angajată a rezolvat impecabil toată problema, fără alte discuții inutile.

Trăiască Poșta Română!

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.