Bunica mea n-a plecat de tot…

Dacă mai se ținea puțin, pe 14 iulie, de Căderea Bastiliei, ar fi împlinit 87 de ani. Dar n-a mai putut. Durerile au fost prea mari, și nu mă refer […]

Dacă mai se ținea puțin, pe 14 iulie, de Căderea Bastiliei, ar fi împlinit 87 de ani. Dar n-a mai putut. Durerile au fost prea mari, și nu mă refer la cele provocate de un nenorocit de cancer de colon! La altele…

Bunica mea a plecat din viața asta azi-noapte. Ca și mama, prima ei fată. Nu știu dacă plâng după bunica sau după mama, acum. Nu plâng cu lacrimi. Plâng cu vorbe, pe care mi le înghit înapoi. Am iubit-o pentru că era mama mamei, rădăcina ei. Era calmă, n-am văzut-o niciodată nervoasă, strigând, până și când era tristă aveam impresia că meditează.

Voi regreta mereu că n-am vrut să-i învăț poeziile, știa o grămadă, poezii de la începutul secolului trecut. Chiar dacă n-a terminat decât patru clase primare, avea o memorie fantastică. Știa pe de rost poezii lungi de Coșbuc sau Topârceanu, de Goga sau Minulescu. Și cum mai cânta, mamaia mea!

-Eram străjeră, Danieluțo. Ăștia erau pionierii din vremea mea. Străjeri. N-aveam haine, n-aveam pantofi…Dada (sora ei mai mare) îmi lăsa sandalele ei, dar erau largi. Făceam cu schimbul. Hai să-ți spun poezia străjerului și statutul…

Și, în ierni cumplite, cu troiane cât casa, Ioana Marin, mama mamei mele, îmi recita cu patos poeziile copilăriei ei. Fără greșeală! Fugeam împreună cu ea într-o lume îndepărtată, pe care n-am cunoscut-o niciodată, dar am trăit-o alături de bunica mea. Îmi povestea cum mergea la vie cu maică-sa, Păuna. Era mică și abia se ținea după ai ei. Boierul la care lucrau le-a pus botnițe la gură, ca să nu mânânce din strugurii lui. Exact ca-n poveștile lui Zaharia Stancu…Fetița de atunci a plâns.

Și era harnică, bunica, muncea toată ziua la 80 de ani, și, cu toate că aproape orbise și se făcuse mică-mică, se topise, tot mai găsea ceva de lucru prin grădină.

Azi-noapte, bunica Ioana n-a plecat definitiv. O parte din ea a rămas în mine. Și va trăi odată cu mine. Drum bun, bunico! Dumnezeu să te odihnească!

Cum începea poezia ei pe care a recitat-o la sfârșitul clasei a patra când a luat premiul I „cu coroană”? Cam așa: „Dați-mi voie, domni și doamne, să mă recomand: Mă cheamă Țimțirache…”

P.S. Din păcate nu știu mai departe…V-am zis c-am fost rea și n-am vrut s-o învăț. Poate continua unul dintre voi?

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.