Scrisoare de coșmar

De multă vreme stau și mă gândesc: să-ți scriu, să nu-ți scriu? Te citesc aproape zilnic, când reușesc să scap de viața pe care o duc. Uneori mă faci să […]

De multă vreme stau și mă gândesc: să-ți scriu, să nu-ți scriu? Te citesc aproape zilnic, când reușesc să scap de viața pe care o duc. Uneori mă faci să râd în hohote, alteori mă revolți și, de cele mai multe ori, îmi stârnești plânsul, lacrimile, dorul…

Trăiesc în lumea în care respiri și tu, și citindu-te, mă identific cu tine. Dar nu în toate cazurile. Tu ești o fericită, pe când eu…

Am un băiețel de 7 ani, ca și al tău: frumos, isteț, zglobiu. Sunt căsătorită de 15 ani cu omul pe care l-am iubit enorm. Am crezut în el, l-am ridicat de jos, când a căzut și l-am ajutat, când toți l-au părăsit. Dar am făcut-o cu bucurie, n-a fost un chin sau o corvoadă. Am renunțat la multe pentru el. Am renunțat la mine, la libertatea de om, de femeie.

Să-ți povestesc.

Îți dau voie să faci public totul pe Revista 13. Asta pentru că sunt curioasă ce vor spune alte femei, alți bărbați care vor citi. Ei nu mă cunosc și mă vor judeca la rece. Voi fi sinceră ca un un cuțit care taie bine!

Am studii superioare, am terminat Istoria, am și predat o perioadă, până când l-am cunoscut pe Dorin. Eram în felul meu o fericită, aveam o gașcă de prieteni cu care mă vedeam mereu, mergeam la spectacole, la concerte rock sau la Ateneu. Ne întâlneam prin cafenele sau berării, râdeam și ne făceam planuri de viitor.

Cum m-am căsătorit cu Dorin, totul a luat sfârșit.

„Ești cu mine, acum, femeie serioasă, nu te mai duci de una sigură prin crâșme cu golanii (prietenii mei erau „golani”, prietenele „târfe” și „sărăcii”).”

La început am crezut că glumește, dar n-a fost așa. Ne-am certat. Rău. Am insistat. Nu vroiam să-mi pierd prietenii. Țineam la ei. Ne știam de mulți ani, Și nu erau niște ratați, fiecare avea un loc de muncă bun, casă, mașină, erau cuminți și frumoși.

Am vrut să plec. Apoi, chipurile, Dorin își dădea seama că a greșit și încerca să repare:

-Hai, cheamă-ți anormalii să vină în vizită!, zicea.

Și au venit de câteva ori. Dar au simțit că ceva nu e în regulă cu mine, ei mă cunoșteau bine de tot…Apoi, ne telefonam din ce în ce mai rar. Până când relațiile cu ei s-au rupt. Ne mai scriem SMS-uri de sărbători și ne „vedem” pe Facebook. Cam atât.

Timpul a trecut și…am rămas doar eu cu el. Am început să-l privesc cu alți ochi. Să-l judec în mintea mea. Îl tocam în interiorul meu. Dorin era și este un tip deosebit, foarte inteligent, sclipitor, are idei și se descurcă aproape în toate situațiile imposibile. Cântă la pian, a fost și într-o trupă rock, și e un bun prieten. De asta m-am îndrăgostit de el și i-am acceptat unele… ieșiri.

Ei, ieșirile astea s-au întețit. Au devenit isterii. Se comporta ca o muiere nevricoasă, se certa cu toată lumea, se înjura cu toți când era la volan, mă înjura și pe mine. Violență pe toată linia. Apoi…liniște. Se calma și redevenea iarăși el…Și iar îl iertam.

Nu m-a înșelat niciodată, nu s-a uitat la altă femeie. În schimb m-a lovit de câteva ori și m-a făcut să mă simt un vierme ticălos în fața lui: „Nenorocito, trebuia să mă gândesc de zece ori înainte să mă însor cu tine! Vrei să mă omori, să mă bagi în pământ?! Văd din ce familie de mitocani provii. Mă-ta și tac-tu mănâncă pe ziar, nici față de masă nu au…”

Sinceră să fiu, aș fi preferat să mă înșele.

Însă a venit și copilul. M-am bucurat enorm, îmi doream foarte mult să fiu mamă. Nu știu cât de mult își dorea el asta, nu l-am văzut că sare în sus, de bucurie, sau că dă pe spate, când i-am zis că am rămas gravidă. Nici măcar nu mi-a sărutat burta, așa cum mai văzusem și eu prin filme că fac soții. Doamne, cât îmi doream asta! Să-l văd că vine la mine și-și sărută bebelușul care era în mine!!! N-a făcut-o niciodată. Și nici șireturile pantofilor nu mi le-a legat vreodată. Eram în opt luni, abia respiram și îmi era foarte greu să mă aplec și să-mi leg singură șireturile. Vedea că mă chinui, dar nu-i trecea prin cap să mă ajute. Nu simțea asta.

Îmi amintesc că mai aveam vreo două săptămâni până la naștere și era seară. Stăteam în fotoliu, lângă pian, și așteptam să înceapă nu știu ce film. Eram imensă. Mi se umflaseră gleznele butuc și mi-am scos șosetele. Le-am împachetat ghem și le-am pus jos, lângă piciorul pianului, cu gândul să le iau când mă duc la culcare. Dorin a văzut. S-a făcut foc și pară. Vânăt era la față. Făcusem o greșeală de neiertat:

-Îți arunci ciorapii împuțiți sub pianul meu? Nenorocita dracului! Pian de concert, vechi de 100 de ani, care a costat o avere? Dumnezeii mă-tii de cretină!

Atât am mai avut puterea să spun:

-Sunt curați ciorapii, abia i-am pus în picioare…

-Ce? Sunt curați? Dar gestul? Gestul mitocănesc de a-ți azvârli jegurile sub pianul meu?

Doamne, cum îmi vorbea! Eram mama copilului lui nenăscut! Ce mare impietate făcusem? Am jignit pianul prin atitudinea mea?

Am crezut că mă descompun de durere. Și am plâns în hohote, am țipat, am urlat, mi-am dat drumul, n-am mai rezistat. Îl simțeam și pe Carol, bebelușul din mine, cum plânge. Aveam tricoul și partea de sus a burții ude complet din cauza lacrimilor. Hm. Atunci ar fi trebuit să mă ridic și să plec, să fug și să nu-l mai văd în vecii vecilor. Îl uram.

M-a boscorodit toată seara, după care, văzând că tac, s-a dus și și-a luat ceva de băut. Eu cu greu am mai adormit. Eram tristă și-mi era frică.

La câteva săptămâni am născut. I-am pus numele Carol. Seamănă cu mine și îl iubesc nespus. Certurile dintre mine și Dorin nu s-au stins nici după venirea pe lume a băiețelului. Ba din contră. A fost mai rău, pentru că domnul soț se simțea nedreptățit, dat la o parte, neiubit, nealintat și nebăgat în seamă.

-Cu mine nu mai dormi? Stai toată ziua cu fii-tu în brațe și-l pupi în cur. O să-ți mănânce urechile, ai să vezi!

Scandalurile nu conteneau. Din ce motive? Nu cred că există în familiile normale astfel de motive. Într-o zi a început să urle la mine pentru că mama i-a spus la telefon: „măi, băiete”.

-Dar cine se crede mă-ta, de-mi vorbește mie așa? Io-s compozitor! Artist! Am cântat într-o formație rock și ne-a dat Petre Magdin la emsiunea lui! Te rog să-i atragi atenția și să nu mi se mai adreseze în acest mod. Așa să-i zică lui tac-tu!

Iar am plâns.

Altădată a spart un scaun în bucăți, plus înjurăturile de rigoare la adresa mea și a familiei mele „de mitocani”, pentru că n-am vrut să pun o față de masă în bucătărie (masa era cu gresie albă pe blat și mie îmi plăcea să o văd așa, curată și albă, asta era plăcerea mea, dar nu aveam voie!).

Într-o altă zi, era de un Crăciun, m-a înjurat înfiorător, pentru că nu mi-a ieșit bine… piftia. Nu știu de ce. Era cam fleșcăită, dar bună la gust. Orice alt bărbat din lume cred că ar fi făcut haz și poate că m-ar fi ajutat să o dreg. El, din „handicapată” și „degenerată” – epitetele favorite, le-a supt împreună cu laptele matern – nu m-a scos, vreo 30 de minute.

-Dacă mă urăști și nu mă mai suporți, de ce mai stai cu mine, Dorine? Hai să divorțăm, să ne vedem de viețile noastre. Pănă nu e prea târziu., îndrăzneam să-i zic.

-Să divorțez? După ce mi-ai stricat viața? Mi-ai mâncat zilele, mi-ai distrus liniștea și m-ai îmbolnăvit de nervi! Nu ești în stare de nimic, ești o nulitate, un zero tăiat în patru! Divorțezi tu? Și ce-ai să faci? O cretină singură și fără serviciu? Ieși la produs? Ha! Ha! Știu că o să ai mare trecere la șoferii RATB și camionagii. Mereu te claxonează pe stradă!

Apoi:

-Dacă îndrăznești să faci așa ceva, plătesc un avocat bun și-ți iau copilul! Tu nu ai cum să-i dai o educație corespunzătoare. Și să nu cumva să speri la un partaj, să-mi iei casa, că te strâng de gât, ieși cu picioarele înainte din apartamentul ăsta! Ai înțeles?

Și groaza acestor amenințări violente mă urmărea și-n somn. Nu am mai avut curajul să fac primul pas spre divorț. Cum să rămân fără Carol? Fără aer nu pot trăi.

Așa ne certam mereu. Nu cred că într-o săptămână aveam trei zile fără urlete și înjurături. Nu cred. Apoi, când mă lăsa el, mă lua în primire Carol, care auzind de când era bebeluș asemenea scandaluri, își imagina că așa e normal, că asta e NORMALITATEA. Apoi, după ce a mai crescut, a început și el să mă jignească, exact ca taică-su.

În toamna asta împlinesc 44 de ani, ca și tine, Dana. Dar în suflet mă simt ca de 88. Ce are Dorin cu mine? El zice că mă iubește. „Dacă nu te iubeam, nu stăteam cu tine!”, e veșnica placă pe care mi-o pune când e binedispus.

De ce mă înjură? Păi pentru că, – să-ți dau un exemplu minor- , am uitat mâncarea pe foc și s-a ars. Asta se întâmplă, nu pentru că-s nebună sau puturoasă, ci pentru că fac mai multe lucruri odată, spăl, gătesc, șterg praful. Și uit. Uit al naibii, nu știu ce e cu mine. Poate de la stres? De la oboseală?

„Nenorocita dracului, handicapato, degenerato, cretino”, astea-s vorbele cu care mă „alintă”, de fiecare dată când greșesc ceva. Doamne, și greșesc mereu, oricât m-aș strădui să nu o fac…Nu știu cum am trăit atâția ani. Am plâns cât să umplu zece butoaie de 10 kilograme. Am fugit cu copilul la ai mei. Carol avea patru-cinci anișori. Părinților nu le-am spus că soțul meu mă înjură sau că mă mai lovește din când în când. Le-a spus Carol. S-au supărat, eu am tăcut, le-am explicat că băiețelul mai inventează, că nu e chiar așa…Dar era!

Nici mama și nici tata nu s-au băgat. Oricum nu i-aș fi ascultat. Nu zburau câteva ore și…Dorin mă suna. De frică să nu le facă tărăboi și părinților mei, răspundeam la telefon. Știam de ce e în stare omul ăla, dacă nu mă găsește. Of! Era numai lapte și miere, îl cerea pe Carol și-i răsucea mințile cu promisiuni (îți cumpără tăticu` o mașinuță maaare!) și copilul ceda. Vroia acasă. Plângea în hohote dacă refuzam. Și uite așa, șantajul ordinar funcționa. A funcționat mult timp. Apoi, mama mea a murit. A făcut un cancer cumplit, care a doborat-o înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmplă. La scurtă vreme a murit și tata. Un infarct. Am rămas singură pe lume. Doar cu o soră, care s-a mutat imediat în casa părinților noștri, un apartament de două camere (ei, lasă, că ție îți ajunge ăla pe care-l ai, eu cresc trei copii, abia încap în două!). Soră-mea e ca și inexistentă, nu i-a păsat niciodată de nimeni și de nimic. Nici de ziua mea nu mă sună, dar nu-i duc dorul, sunt obișnuită.

Am abandonat serviciul, ți-am scris că am fost profesoară, ca să îl ajut pe Dorin la firmă, firma noastră de turism, pe care am deschis-o chiar în blocul în care locuim, la parter. Merge bine, dar e foarte mult de muncă. Și e loc suficient pentru…greșelile mele, bineînțeles. Ba stric imprimanta, ba uit să schimb numărul unei noi facturi fiscale, ba încurc clienții, ba…atunci când vreau să dau vreo adresă pe imprimantă consum cel puțin zece pagini…(Imprimanta e stricată, dar el nu vrea să cumpere alta, zice că poate fi folosită și asta!). Iese un haos, mă înjură, aude toată lumea, ne știe tot cartierul.

-Nu ești în stare de nimic! Îmi cheltuiești averea și banii strânși din greu de mine și de familia mea.

Eu tac. Nu mai plâng. Ce să fac? Unde să plec? Cum?

Au trecut atâția ani și eu nu știu ce înseamnă un concediu (nu am fost într-o vacanță din 2004!), câteva zile libere, în care să respir, nu fericită, fericirea e prea sus pentru mine, ci mulțumită, fără să fiu jignită. Am uitat să-ți spun că nu mai am niciun prieten, poate doar pe Facebook (unde te-am găsit și pe tine!) dar acolo, prieteniile sunt ca norii. Doar le vezi, circulă, dar ele nu există cu adevărat. Nu merg la niciun spectacol și tânjesc după concertele de la Ateneu, unde mă duceam înainte de…Înainte de ce?

Mi-e dor de-o expoziție de pictură, de-o lansare de carte, de-o întâlnire cu vechii prieteni. Nu pot să merg. Dacă aș pleca eu, firma ar rămâne doar cu el, cu șoferul și cu cele două angajate pițipoance, care freacă menta și-mi încurcă dosarele. Dar le-a angajat dumnealui! Știi? Dorin n-a fost așa de la început. S-a schimbat pe parcurs. N-am să înțeleg de ce. Când îl rog să nu mai urle, o face și mai abitir. Sparge farfurii, aruncă, trântește, e nemulțumit. Am urmărit într-o seară o emisiune pe National Geografic, unde era vorba despre hipopotamii agresivi și isterici. Cică masculul se enervează și când își aude propriul căcat când se izbește de pământ. Sau de apă, depinde unde se află. Cam așa e și soțul meu. Iartă-mă că am fost vulgară! Pune și tu puncte, puncte…

Când mă înjură, copilul e de față. Vede. Aude. Simte. Suferă. Bagă la cap. Și toate sunt „traduse” de creierul lui. Crede că tata e STĂPÂNUL, și e puternic. Așa că trebuie să fie și el tot așa. Învață să fie strâmb. Să lovească fără milă.

Acasă, tot eu fac curățenie. Avem patru camere și sunt în dezordine mai mereu. Dacă m-ai vedea! Ori sunt cu mopul în mână, ori cu aspiratorul. Am mâini de servitoare. Nu merg la coafor, nu știu ce înseamnă un cabinet de cosmetică, nu-mi fac unghiile cu ojă, (la ce bun, dacă tot stau cu degetele în chiuvetă toată ziua?), mă epilez singură (foarte rar, că n-am ce!) mă vopsesc singură, nu mă fardez (cosmeticalele costă!).

Sunt pustiită. Nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru Carol. El are nevoie de mine. Și eu de el. Pe Dorin doar îl suport. Dormim separat și încercăm să ne evităm cât putem. Asta nu e viață, recunosc. Carol îmi spune mereu:

-Mămico, noi de ce nu suntem ca familia lui B. de la mine din clasă? Ei merg la munte, se bucură, merg în Orășelul Copiilor, noi n-am fost niciodată…

Sau:

-Tatăl lui T. o iubește pe soția lui, nu o înjură, iar ea e mult mai urâtă decât tine! Și nici nu e profesoară, spală și ea scările blocului…

Doamne, îmi rupe sufletul când îmi vorbește așa!

Când îți scriu toate astea, sunt singură la firmă și plâng. În hohote. Toată lumea e plecată. Nu știu ce să fac, mă simt fără putere, învinsă, în capcană. Știu că mulți și multe mă vor acuza că NU PLEC, că nu divorțez de Dorin. Dar el mi-a păcălit copilul, l-a făcut să creadă că eu sunt de vină în majoritatea cazurilor (mama e nervoasă, a luat-o razna! trebuie s-o ducem la balamuc!). Iar eu nu pot trăi fără băiețelul meu.

Și întreg universul parcă s-a întors împotriva mea, cu cât vreau să arăt că sunt un om normal, care muncește și-și vede de treaba lui, cu atât nu-mi iese! Greșesc mereu, din oboseală, neatenție, crispare, poate și din prostie, iar asta îi dă apă la moară lui Dorin:

-Vezi? Ți-am zis eu? Ești handicapată!

Numai cine n-a simțit, măcar o singură dată iadul meu, nu mă va înțelege ce vreau să spun. Nu vreau să-mi plângă nimeni de milă, detest asta.

Te las acum. Poate nu ne vom întâlni niciodată. Și chiar dacă o vom face, eu am să trec pe lângă tine, te voi recunoaște, pentru că tu nu te ascunzi, ca mine, dar nu vei ști că sunt eu. Nici măcar numele nu mi-l știi. Și nici nu contează. Îmi pare bine că ești, că exiști. Noapte bună, Dana Fodor Mateescu!

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.