Amintiri din grădinița comunistă

Bătaia la grădiniță nu a fost inventată acum, în anii ăștia. Cred că aveam cinci ani când s-a întâmplat povestea asta. Era vremea când nu făceam diferența între unele cuvinte […]

Bătaia la grădiniță nu a fost inventată acum, în anii ăștia. Cred că aveam cinci ani când s-a întâmplat povestea asta. Era vremea când nu făceam diferența între unele cuvinte asemănătoare și le confundam adesea înțelesul. De pildă „maistru” cu „maestru” (unii fac confuzia asta și acum!).
1975, deci. Grădinița mea (nr. 42.) se afla unde se află și acum, în apropirea străzii mele dragi, Petru Maior, din sectorul 1, atunci 8. O casă mare, boierească, nu-i cunosc istoria, dar mi-ar plăcea s-o aflu într-o zi. Vila mirosea a trecut și adoram să-i urmăresc cu degețelul crăpăturile din zid. Multe și foarte interesante pentru mine.

Eram dată la „săptămânal” pentru că mama lucra în ture de noapte, iar nea Fodor numai de mine nu-i ardea când venea vesel și liniștit de la CET VEST. Așa că soluția a fost să mă lase la grădiniță luni și să mă ia vineri seara.
Sufeream ca un câine, nu suportam să știu că stau printre străini atâtea zile, nu suportam să aud trenurile de la Gara de Nord cum sună și să știu că mămica mea e undeva acolo, într-un birou, scrie ceva cu pixul albastru într-un dosar și…Oare se gândea și ea la mine?
În fiecare noapte adormeam plângând. Bâzâiam până când lacrimile îmi gâdilau urechiușele și se prelingeau pe păr. Udam perna și mă umpleam de muci.


Mda. Poate că traiul într-un astfel de cămin ar fi fost mai dulce dacă supraveghetoarele de noapte ar fi fost mai omenoase. Dar, ghinionul meu. Și al altora ca mine. Femeile care rămâneau cu noi seara, până a doua zi de dimineață, erau niște monștri. Niște matracuci urâte, vulgare, rele, bătrâne, vrăjitoare, cu mâini enorme, carabe bune pentru târnăcop, nu să atingă obrazul unui copil. Așa le vedeam eu. Și nu cred că eram singura!
Ne băteau de ne zbârnâiau neuronii-n cap, dacă încălcam o singură regulă impusă de ele. Totul începea cu NU în față.
În primul rând, nu aveam voie să mergem la toaletă noaptea, decât înainte de culcare, când se duceau toți copiii. Adică pe la ora 21. Dacă îți venea să faci pipi ori caca, după ora asta, ăla erai! Condamnat. Clar! Te prindeau cotoroanțele și te snopeau în bătăi. Cu palma, papucul (în cap!) și cu Sfântul Nicolae, o joardă nenorocită, care ustura până-n măduva oaselor.
Cum din născare am fost extrem de pișăceoasă, pe la unșpe noaptea mă trăsnea un chișălău furtunos, de zile mari! Mă țineam eu cât mă țineam, strângeam din dinți, din pumni, din sfincterașe. Îmi dădeau lăcrămile. Nimic. Aveam două variante, cam nașpa ambele.
1. Să fac pe mine, și asta însemna pedeapsă la colț all the day și bătaie cu papucul, plus joarda blestemată, care pupase multe generații de cururi infantile.
2. Să risc și să mă duc la toaletă. În caz că mă prindeau netrebnicele făpturi, iar mă luau la căsăpeală, că așa era trendul p-atunci. De bătaie nu scăpam.
Am ales riscul, pentru că eram prea mare ca să fac pipi pe mine și oricum nu suportam ideea să mă știu udă. Bleah! De cele mai multe ori reușeam să fac. Îmi bătea inima: bum-bum-bum, eram desculță pe cimentul rece ca o piatră tombală în februarie, străbăteam întunericul pipăind pereții, îmi înfruntam frica, mă furișam ca un gând…Mă ghidam după luminile slabe de afară, puține și anemice, cum erau toate cele pe vremea comunismului. Fugeam îndărăt, lipa-lipa, și țuști în pat, dârdâind, dar fericită. (Nu vă închipuiți ce frig era iarna pe holul ăla!)
Dar m-au și prins de câteva ori. Am mâncat bătaie ca-n istorie, cu papucul, m-au tras de păr, de pijamăluță, m-au înjurat de mamă. În fața lor n-am plâns, dar sub pătură, am urlat greu, cu durere și ură. Mă usturau urechile (aproape că mi le deslipiseră de cap!), obrajii, pielea capului. Le-aș fi ucis.

În al doilea rând, seara, înainte de culcare, nu aveam voie să bem apă. Nici un strop. Nimic! Ah, și pe la zece noaptea, ni se făcea o sete, de ziceai că am lins sare toată ziua. Aproape tuturor copiilor li se uscau gurile, buzele, limbile. Setea e la fel de greu de suportat ca și pipi-ul. Părerea mea. Însă eu răbdam mai ușor de sete. Acolo, la grădinița aia, am învățat să suport multe. Pentru mine era un fleac setea.
Într-o noapte, însă, m-a învins. M-a pus la pământ. Nu știu ce mâncaserăm la cină, nu-mi mai amintesc, era ceva sărat, în orice caz. Și pe la unu noaptea m-a răzbit o sete cruntă. Nu mai aveam salivă, mă foiam, nu era nici aer în dormitor. Dar, gândindu-mă la experiențele anterioare și la carabele ordinare care mă vor lovi, am hotărât să NU merg la apă. Fie ce-o fi. „Dacă beau apă, o să-mi vină și pipi”, mă gândeam. Mai bine nu! Și am rămas în patul meu, asta în vreme ce un grup de revoluționari însetați, fetițe și băieței, au pornit-o spre baie, la adăpat. Câteva paturi, printre care și al meu, erau lipte unele de altele, astfel încât, ca să te dai jos dintr-unul trebuia ori să sari peste capătul înalt, din fier, ori să trec prin celelale, până ajungi jos. Așa că picii care au fugit la apă, au pășit și peste mine. Și mi-au deranjat pătura. (O altă regulă tâmpită era ca toate păturile să fie în ordine chiar când dormeai!). M-am sculat ca să mi-o aranjez.

Chiar în momentul ăla cineva a aprins lumina. Sulițe fierbinți de foc mi-au săgetat ochii. Era una dintre supraveghetoare. Cea mai a dracului. Îi ziceam Mamaghia, habar n-am de ce. Toți o strigau așa. Mamaghia. Grasă, unsuroasă pe față, urâtă, rea, cu unghii murdare și otrăvite. Copiii credeau că e vrăjitoare și că într-o bună zi ne va arunca în cuptorul de la bucătărie. Nu știu cine o făcuse așa, viața, lumea, așa se născuse?
-Aaaaaaaaaa, ia să vedem pe cine pedepsim în noaptea astaaaa? , a zis ca un tunet. TU! Aia dă lângă geam. Marș la mine.
Tremurând, am executat ordinul ca un roboțel. Am coborât din pat, peste Vasilica (fetița din stânga, mi-a devenit ulterior și colegă la școală) și am vrut să-mi pun cipiceii.
-NU! Fără ciumpici! , a răcnit batoza. Mergi dăsculță!
Am vrut să-i explic că eu doar îmi aranjam păturica, că ceilalți copii mi-au deranjat-o. Nu m-a lăsat. A ridicat palma cât o lopată deasupra mea:
-Taci, că te trăsnesc dă nu te vezi! La cancelarie cu tine!
Gura îi duhnea înfiorător a canal de stradă înfundat cu țoale putrezite, unghie arsă, amoniac și pește împuțit. Avea mustață și niște ochi înfiorători, negri-tăciune. Ca burghiele sfredeleau. Frigeau.

Ceilalți pici, care fuseseră prinși la apă, de altă gheonoaie, stăteau aliniați pe holul central, cu fața la perete, cu mânuțele în sus. Desculți și ei. Smiorcăiau în cor, disperați. Unul o chema pe mă-sa, altul pe mamai-sa, o fetiță cu ochii ca zoreaua și blondă-blondă, o știam, era în grupa mare cu mine, urla după tac-su: „tăticuțu` meeeeu, tă-ti-cuuu-leee!”
Mi s-au înmuiat picioarele. Mamaghia a tunat:
-Până mâini-dimineață să stați așa, javrelor! Cu labele sus, că vă omor! Iar tu, (adică eu!) marș la colțu` ăla! Mâinili sus, hai! Drepte, nu îndoite. Vă ia mama dracului dacă le lăsați în jos! Viu și vă controlez!
Am stat așa mult timp. Înțepenisem, făceam pipi pe mine (iar!) tălpile îmi erau de gheață, genunchii îmi tremurau. Spre dimineață, mai aveam puțin și cădeam jos. Ei, atunci s-au îndurat să ne cheme la ele, pe rând și să ne interogheze. Au început cu puștii prinși la apă. În zece minute au terminat cu ei. Ce nu am înțeles atunci a fost că unii se auzeau plângând, iar alții nu. Am priceput mai târziu, după ce am intrat și eu după ei. Trei matracuci de suprevechetoare și, peste ele tronând Mamaghia, spaima grădiniței, cu șuncile ei împuțite, m-au interogat:
-Ia zi, dă ce nu dormi noaptea? Dă ce încalci regulile? Noaptea copiii doarme cuminți, nu fuge pă ol!
N-am zis nimic. Eram terminată. Nu îndrăzneam să ridic ochii din covorul verde (aveam și noi unul acasă, la fel, și-mi era drag!) decât câteva secunde.
-Asta să uită dușmănos, nu vedeți ce privire are?, a zis una mai tânără.
-Cum te cheamă?, a întrebat alta.
-Fodor Daniela Cristina.
-Și ce e mă-ta?, a sărit cu gura și scârba de Mamaghia.
-Mama mea lucrează la Gara de Nord…
-Păi și ce face mă-ta la gară? Împinge trenu`? Hă, hă, hă!.
-Nu. E la un birou. Scrie. Și când eram mai mică eu vorbea la megafon. Spunea la ce oră vin și pleacă trenurile…
-Da` tac-tu ce-i?
-Tata e… MAESTRU!
Le-am văzut cum se schimbă la mutre, brusc. Nu mai rânjeau. Mamaghia se scobea concentrată într-o măsea, probabil la fel de împuțită ca și sufletul ei.
-Cum adică maestru?
-Așa bine. E MAESTRU, am apăsat pe cuvânt.

Și odată s-au strâns ca găinile în cerc și au început să se cârâie, să șușotească, n-am auzit ce. Oricum, se certau, așa mi s-a părut. După aia, s-au întors către mine, zâmbind. Erau numai miere și fragi, vezi Doamne, cât mă iubeau ele!.
-Danieluța, fetiță frumoasă, altădată să fii mai cuminte. Regulile sunt reguli. Dar totuși, dacă vrei să bei apă, îi zici lu` Mamaghia și îți dă ea ceiuleț. Și una dintre ele s-a ridicat și m-a mângâiat teatral pe cap, acolo unde mă durea un cucui făcut chiar de papucul ei! Sanchi, îi păsa de mine!
-Hai, acum du-te la culcare! Să fii cuminte altădată și să nu cumva să-i spui lu` tatăl tău că te-am pedepsit, că se supără pe tine! Da?
Afară era lumină când m-am băgat în patul străin. Ceilalți copii dormeau duși, unii cu lacrimi pe față, alții zâmbind…Aveam tălpițele reci, mă durea burtica și nu înțelegeam de ce mi s-a întâmplat asta. Am ațipit tristă. M-a trezit glasul supreveghetoarei care venea în tura de dimineața. Urla ca jupuită de vie:
-Sculareaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Și dădea păturile jos de pe copii. Cei care făcuseră pipi sau caca pe ei urmau să plătească.
Atunci n-am scos o vorbă acasă. Mi-a fost frică să spun părinților mei. Abia prin clasa a doua m-am hotărât să le zic. Mama a plâns. Tata și-a aprins un Carpați fără și, după ce a tras fumul până-n călcâie, a oftat:
-Bine că le-ai zis că sunt maestru. Dacă le spuneai că sunt maistru, așa cum sunt eu în realitate (Nea Fodor tocmai terminase școala de maiștri), te-ar fi lăsat până dimineața să dârdâi pe hol.

M-a luat în brațe și m-a strâns tare de tot, până mi-au pârâit osuțele. M-a pupat pe cap și am reușit să văd că are lacrimi în ochi. Nu-mi mai păsa de Mamaghia! S-o ia dracu` de boccie. Eram fericită la tata în brațe. Acolo nu-mi mai putea face rău nimeni.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.