Cîntece de adormit ostaşu’

Vă mai aduceți aminte de cîntecele din armată? Vorbesc cu cei care au făcut-o. Ce amintiri! Ce timpuri!Unul dintre puţinele lucruri plăcute de care aveau parte recruţii pe vremuri, începînd […]

Vă mai aduceți aminte de cîntecele din armată? Vorbesc cu cei care au făcut-o. Ce amintiri! Ce timpuri!Unul dintre puţinele lucruri plăcute de care aveau parte recruţii pe vremuri, începînd chiar din primele clipe ale satisfacerii stagiului militar, era învăţarea şi interpretarea cântecelor ostăşeşti. La instrucţie, între o înjurătură seacă de mamă, două târâș-marşuri şi un bobîrnac peste botul ostăşesc, toate încasate spre drumul spre unitate, puteau fi auzite și glasurile, în formare, ale viitorilor bărbaţi ai patriei care intonau creaţiile de gen.

Deşteptarea bărbăţiei române

Rolul cîntecelor ostăşeşti a fost dintotdeauna de a mobiliza şi înfierbînta tinerele cătane, în spirit cazon, spre îndeplinirea cu maximă eficienţă a îndatoririlor ostăşeşti pe câmpul de luptă sau în dormitoare. Ele constituiau, totodată, şi o modalitate eficientă de verificare a tonusului trupei.
Muzică ostăşească au toate popoarele. Ea este podoaba şi sufletul oastei, ea deşteaptă bărbăţia şi dorinţa de a învinge, înlăturând frica şi teama de moarte. Muzica susţine puterile ostaşilor în timpul marşurilor obositoare, face să dispară monotonia și tristețea din viaţa de garnizoană.
Pînă în 1990, compozitorii români erau deosebit de prolifici în acest domeniu, întrecîndu-se în a lăuda bărbăţia bravilor soldaţi călăuziţi de comandantul lor suprem, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Deşi în viaţa armatei române au intervenit de atunci evenimente majore, cum ar fi intrarea în NATO sau participarea la misiuni militare internaţionale, nimeni nu se mai omoară acum să compună un marş de actualitate. Și de ce ar face-o? Că armata nu mai e obligatorie. Ca multe altele…

„Io te-am iubit, Marcelo, adio, nu uita!”

Cum e şi firesc, versurile s-au adaptat mereu vremurilor. N-ar fi fost posibil să se cînte „Trăiască Regele” pe timpul comuniştilor, aşa cum azi, dospesc în groapa de gunoi a istoriei (unele sunt și pe Youtube) versuri de genul: „Comandantul lor de grupă/ tînăr comunist era” sau altele, cu trimitere la iubitul conducător: „Ordin ne-a dat comandantul suprem/să fim prezenţi necontenit”.

Viaţa de ostaş nu era deloc uşoară înainte şi nici acum nu e vreo vacanţă la iarbă verde, cu ouă tari şi plete blonde de gagică fremătând în vânt. Câte n-au suportat bieţii soldați, indiferent de regimul politic! Bătături în talpă, călcâie roase, de atâta alergat, furuncule supurânde la subsuară, ordine absurde de a curăţa tancul cu periuţa de dinţi, înjurături imposibil de reprodus, de la ciclu’ doi. Pe timpul comunismului, la iniţiativa vreunui caporal pervers, răcanii erau obligaţi să şi cânte, dar cu masca pe figură.
Cînd rămîneau singuri, în dormitoare, bibanii suspinau adînc și refulau infantil: „Azi e nouă mîine-i zece/
P…a mea, armata trece”. Şi chinul părea mai uşor. Seara, după ore istovitoare de luptă cu inamicii imaginari, ostaşii îşi aduceau aminte de iubitele lăsate în vatra natală, plînse, supte pe gâturi de concurență şi probabil gravide în primul trimestru. Mîhniții și își vîrau nasurile adânc în perna mirosind a petrosin și bîzîiau mut: „Cînd am depus jurămîntu’/ era cald şi bătea vîntu’” sau „Io te-am iubit, Marcelo, adio, nu uita!”

Trâmbiţi, tumberlicuri şi ţimbale

Și acum, cîte ceva despre muzica militară, căci despre ea vorbim. Pînă la revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu a existat o muzică militară specific românească, iar instrumentele erau folosite doar pentru semnalele de război. Domnitorii Principatelor Române aleşi de Marea Poartă ţineau pe lîngă ei „meterhaneaua” sau „tubulhaneaua”, alcătuite la început numai din muzicanţi turci, care cîntau din zurnale, trîmbiţi, tumberlicuri şi ţimbale. Şeful tubulhanelei era islamul, ceauşul sau tamburul major.
Între 1830-1838 a apărut şi s-a dezvoltat un nou tip de muzică militară, reprezentată de fanfare. Odată cu fondarea în prima jumătate a sec. XIX a fanfarelor militare de tip occidental la Iaşi, Bucureşti şi Craiova, muzica autohtonă românească a început să dea primele semne de înviorare creatoare. Au apărut o serie de tineri compozitori: Alexandru Tache-Zissu, Alexandru Flechtenmacher, Dimitrie G. Florescu, care, stimulaţi de principalele evenimente politice şi naţionale, au dat la iveală primele uverturi, suite, rapsodii, cîntece pentru ţară şi, mai ales, prelucrări după folclor. Patritotismul făcea furori printre oşteni. Era încă la modă și înfierbînta inimile române!

Sașa, ostașul sovietic

În galeria de aur a cîntecelor ostăşeşti, un loc aparte l-au ocupat şefii de muzică militară, care, în funcţie de evenimentele cotidiene, scriau o veritabilă literatură muzicală de promenadă (marşuri, potpuriuri şi dansuri populare). S-au scos sute de variante ale Imnului „Trăiască Regele”. Toată perioada care a urmat şi până la abdicare, în ’47, multe dintre marşurile militare slăveau, aşa cum era de aşteptat, patria şi regele. Binecunoscutul „Deşteaptă-te, române!, (unii istorici zic că versurile aparțin lui Anton Pann, alții lui Andrei Mureșianu) a devenit, de-a lungul timpului, una dintre piesele de rezistenţă ale muzicii militare. Melodia a însoţit marile evenimente politice româneşti (1848, 1859, 1877, 1918, 1989).
Odată cu venirea comuniştilor la putere, repertoriile româneşti au fost foarte slabe, fiind „sustrase” din import. Pe timpul tătucului Stalin, cântecele patriotice ruseşti erau traduse, oarecum, în româneşte. Subiectele textelor semănau între ele, ca degetele de la mână cu alea de la picioare şi subliniau vitejia bravului soldat sovietic, care trecea prin foc, prin apă, zăpadă şi prin ger. Eroul Saşa era rănit grav în luptele grele. Avea dovleacu’ spart, inima tăiată în trei, un ochi scos, din gît îi şiroia sîngele, dar el nu se lăsa doborât de inamic! Era în stare de orice ca să-şi apere poporul, patria şi colhozul. Dacă rămânea fără mîini, lupta cu picioarele. Dacă bombele îi sfîrtecau picioarele, se apăra cu mîinile. Dacă nu mai avea nici mîini, murea odată cu duşmanul, fericit şi răcnind din singurul pulmon rămas întreg, să se audă pîn’ la tătucu` Stalin: „Ia liubliu tibia, maia krasivaia straniţa!”

Multe m-a-nvăţat armata

În timpul regimului ceauşist, temele cântecelor şi marşurilor ostăşeşti au fost schimbate. La fel şi Imnul de Stat. Dar atunci, muzica militară a cunoscut cea mai prolifică perioadă. Cântecelele ieșeau pe bandă rulantă. Ostaşii behăiau veseli despre patrie, comandantul suprem, comunism şi partid. Din când în când, o dădeau pe arătură, slăvind ţăranii, recoltele, cartofii, sfecla, combinele agricole, muncitorii, producţia, fierul din cuptoare, electricitatea și atomii, realizările şi depăşirile de plan.
După 1989, prin unităţile militare n-au mai răsunat cântece ale căror versuri fluide îl proslăveau pe Ceauşescu, chiar dacă linia melodică era frumoasă şi putea fi îngînată chiar iubitei, la chitară, dar cu alte vorbe, mai puţin patriotice.
Se pare, că de atunci, n-au mai fost scrise marşuri sau cântece ostăşeşti decît foarte puține.

În unităţile militare de la începutul anilor 90, ostașii mai cîntau „Marşul aviatorilor”, „Trompetele răsună”, „Trage Artileria”, „Cântec vesel ostăşesc”, „Drum bun”, „Treceţi batalioane române Carpaţii!” sau „Marinarii” și „Marşul vânătorilor de munte”.  Acestea au rezistat în timp, fiind „de tradiţie”.

Un alt cântecel îndrăgit de tilicarii de pretutindeni era şi „Au venit recruţii aseară” (muzica I. Ciortea, versuri L. Chelaru). Versurile sună cam aşa: „Multe m-a-nvăţat armata/ Draga mea, mîndra mea/ Să-mi apăr glia şi vatra, măi, măi,/ Am crescut ca bradu-n munte/ Draga mea, mîndra mea/ Şi sunt militar de frunte, dragă.”

Iată în final, spre aducere aminte, cîteva versuri din „Marşul armelor” (muzică şi versuri Tudor Chiva): „Tanchişti, rachetişti, infanterişti, aviatori, marinari, topografi şi artilerişti/ Noi toţi uniţi sub drapel ne instruim să apărăm/ Pămîntul strămoşesc/ Paraşutişti, cutezători/ Pontonieri/ Ingineri/ Medici şi radişti/”.

Răzvan Mateescu
(text apărut și în revista Aspirina Săracului, director Mircea Dinescu)

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.