Tainele bocitoarelor profesioniste

Mai mult decît orice altă creație folclorică, bocetele, poeziile, obiceiurile și datinile strict legate de înmormîntare s-au păstrat cel mai bine pînă în zilele noastre. În cimitirele de pe Valea […]

Mai mult decît orice altă creație folclorică, bocetele, poeziile, obiceiurile și datinile strict legate de înmormîntare s-au păstrat cel mai bine pînă în zilele noastre.

În cimitirele de pe Valea Mureșului mai poate fi întîlnită și astăzi „pasărea-suflet”, cea care, potrivit credinței strămoșești, materializează spiritul omului ce călătorește în lumea de apoi. Tot aici mai dăinuie, de milenii, obiceiul de a atîrna o legăturică de mîncare la streașina casei atunci cînd moare cineva sau a pune un blid cu apă. Se spune că sufletul celui plecat dintre oameni poposește înfometat, însetat și se hrănește din ceea ce i se oferă.

Un obicei straniu întîlnit la oltenii din părțile Gorjului este ca bărbații sau copii să lovească primăvara pămîntul cu nuiele strigînd: „intră tu, frigule și ieși tu, căldură”. Această practică are loc de obicei în Joia Mare și este însoțită de focuri în cinstea morților. Se aprind bozii și se crede că morții vin să se încălzească în ajunul Paștelui, pentru a pleca în Sîmbăta Morților. Și tot atunci se organizează o masă a tăcerii. Obiceiul l-a inspirat pe marele sculptor Constantin Brâncuși pentru a realiza lucrarea omonimă aflată la Tîrgu-Jiu.

În același context, bocetele întregesc ceremonialul de înmormîntare cu latura poetică ce a precedat elegia în literatura scrisă.
„Mor și țarii împărați/ Chiar și craii minunați/ Unde-i acel lăudat,/ Alexandru împărat?/ Unde-i Neron cel tiran?/ Unde-i Dioclețian?…”.
La țară, însă, versuri de genul acesta sînt îmbinate cu adevărate cronici de familie, cei morți sînt jeliți cu veritabile „bocete biografice”. Femeia care și-a pierdut bărbatul îl va plînge într-un anumit fel ce amintește de venirea primăverii și de lucrările agricole de la început de an: „Primăvara c-a venit/ Paserile c-au sosit,/ Dar tu stai înțepenit,/ Și te duci la putrezit/ Cînd paserile or cînta/ De arat cine-o căta,/ Brazda cine-a răsturna,/ Binișor ca dumneata?”

În unele sate din nordul Moldovei încă mai există bocitoare profesioniste care sînt chemate la căpătîiul mortului, de îndată ce a avut loc tristul eveniment. Datina este oficiată timp de trei zile la răsăritul zorilor, cînd se îngînă noaptea cu ziua și satul este încă amorțit. „Strigarea zorilor” este un cîntec strident ale cărui versuri sînt bizare. Bocitoarele stau așezate la fereastră cu fața către răsărit și sînt împărțite în două grupuri. Unele exprimă dorințele mortului, iar altele fac referire la masa rituală și pregătirea pentru ultimul drum. „Strigarea zorilor” precede bocetul propriu-zis de la căpătîi, iar originea acestei practici este de pe vremea triburilor dacice, cînd femeile rămase văduve își rupeau părul din cap sau chiar se sinucideau pe mormîntul soțului.
În zilele noastre, strigarea are rolul de a asigura natura, duhurile bune și cele rele, că toate datinile legate de înmormîntare vor fi respectate, pentru a-i ține la distanță pe „furii cei cu dinți rînjitori care cercetează sufletul călător și-l învinuiesc de păcate grele” .
„Strigarea zorilor” este un obicei întîlnit numai la români și se referă la eterna înlănțuire dintre natură, om și străbuni.

Teama de spiritele morților se regăsește și într-un obicei întîlnit în unele părți din nordul Olteniei, obicei care se mai practică și astăzi: „Slobozirea izvoarelor”.
Mortului trebuie să i se dea de pomană, timp de șase săptămîni, în fiecare zi, cîte o turtiță și o ulcică de apă. După ce se împlinește perioada respectivă, rudele se duc la un rîu și dau drumul pe apă unei jumătăți de dovleac în care înfig lumînări aprinse. Stînd cu fața către răsărit, neamurile strigă în cor: „Tu, soare, apă, fiți martori că am dat de pomană lui cutare!” Persoana care a îndeplinit ritualul timp de șase săptămîni, răspunde: „Da, am fost martor.”

Revenind la bocitoare, după ce s-au strigat „zorile” de trei ori, femeile se pun la capul mortului și îl iau pe acesta cu binișorul, în speranța că totuși se va ridica: „Ridică, ridică,/ Gene și sprîncene,/ Buze subțirele,/ Să grăiești cu ele./ Cearcă, dragă, cearcă,/ Cearcă și grăiește…”
Dar mortul nu se clintește. Atunci bocitoarele răspund în locul lui: „Ieri de dimineață/ Mi s-a pus o ceață,/ Ceață la fereastră./ Și-o corboaică neagră,/Pe sus învolburînd,/ Din aripi plesnind/ Pe min’ m-a plesnit,/ Ochi a-mpăienjenit,/ Fața mi-a smolit,/ Buze mi-a lipit.”

În cadrul acestui dialog simbolic mortul este prevenit asupra a ceea cea va întîlni în marea trecere. Va fi călăuzit de vidră prin apa mitologică, se va ajuta cu bunul său prieten, cîinele, pentru a se îndrepta către Rai, dar mai cu seamă va întîlni un „pom înflorit” care este Însuși Domnul Hristos sau o „răchită înflorită”- Maica Sfîntă.
În cîntecele de jale, mortul este sfătuit să se ferească de Sâma Samodiva, o zeitate dușmănoasă, „care scrie viii la morți” și este rugat să transmită diferite mesaje rudelor aflate pe lumea cealaltă.
Dar poate cele mai dramatice pasaje din bocete sînt acelea în care mortul este rugat să mai revină în lumea părăsită de el în anumite zile, cum ar fi la Moși, de Rusalii. Cei plecați din lumea aceasta sînt așteptați: „Cu chituți de fagi,/ Cum vi-s vouă dragi;/ Cu pahare pline/ Să vă pară bine.”
Cu această ocazie se face focul afară și se așează lîngă el o masă încărcată cu mîncare, băutură și se aprind lumînări. În jurul mesei se pun atîtea scaune cîți morți are familia respectivă, crezîndu-se că la această ocazie ei vin, se încălzesc și se ospătează din ceea ce li s-a pregătit. În același timp se varsă vin și rachiu la „buciumii” de vie, iar ogoarele se afumă pentru a fi ferite de duhurile rele și pentru a rodi.
Tot la Rusalii există datina ca gospodarii să nu mănînce fructe pînă nu fac „chituțe cu flori,” pe care le dau de pomană.
O altă zi în care este așteptată vizita morților este în toamnă, la Moșii de Sâmedru, cînd se fierbe grîu cu lapte și se pregătesc mîncăruri cu brînză și unt. Din toate acestea, oamenii dau de pomană. Numai după aceea mănîncă și cei ai casei. La fel trebuie procedat și atunci cînd se culege porumbul, se ia mierea din stup sau se adună merele.
În toate obiceiurile și tradițiile legate de înmormîntare și de pomenirea morților la români, pe lîngă sentimentul de pietate, dragoste și respect pentru străbuni se poate vorbi de un puternic spirit creștin.

Rubrică realizată de Răzvan Mateescu

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.