Străzile din mine

De când merge Andrei la vioară, orele, cât trebuie să-l aștept, mi le petrec plimbându-mă pe străzile copilăriei mele: Teodosie Rudeanu, Valea Merilor, Comana, Petru Maior, Octav Cocărăscu. Mă roade […]

De când merge Andrei la vioară, orele, cât trebuie să-l aștept, mi le petrec plimbându-mă pe străzile copilăriei mele: Teodosie Rudeanu, Valea Merilor, Comana, Petru Maior, Octav Cocărăscu.

Mă roade în piept dorul de casele ridate, coșcovite, de curțile strâmte ca un esofag, de acoperișurile din tablă verde-legionar sau țiglă roșcalie, cu porțile lor falnice, încrezute sau banale, strâmbe, într-o rână, la fel ca acum 30 de ani, de parcă nu le-ar mai fi deschis nimeni de atunci.

Aproape că îmi amintesc de fiecare dintre ele. Aici stătea Claudița, fetița cu breton, acolo, Marian, dincolo, Monica, iar în colț, Samy. Recunosc culoarea gardurilor, a tocăriei ferestrelor. Știu cum se simt la pipăit pervazurile din piatră spartă, de unde cărămida roșie, ca un organ viu, ca o inimă palpitândă, mă privea pe vremuri, flămândă…Ajungeam cu fruntea la ele. Acum îmi vin la piept.

Închid ochii și, când trec pe lângă o casă de la 1912, gălbuie ca vinul, mă opresc și trag în plămâni mirosul care fuge din zidurile ei jupuite, spre mine. Cineva a lăsat deschisă ușa de la verandă și un drac de vânticel se joacă și flutură perdeaua pusă la ușă…Mmmm. E strașnic! Mă îmbib toată, ca un șervețel, cu arome vechi, descoperite în copilărie. Struguri-căpșunică, combinați cu iz de smoală caldă, asfalt ud, cărbune, tei dulce, pipi de motan, pivniță rece ca moartea, fier forjat, ruginit, miez de ochiul-boului, flux, inimă de albină, pieptul pistruiat al doamnei Goldman, bunica lui Samy. Femeia asta mirosea mereu a vanilie, de parcă ar fi dormit mereu într-o tavă de cozonac. casa veche foto Dana Fodor Mateescu

Trag pe nas totul, cu disperarea unui drogat, mă înec cu lacrimi, și imagini, și amintiri.
Uite, aici lângă teiul ăsta uriaș am căzut cu bicla prin 1978. Mi-am zdrelit așa de rău genunchiul drept, încât am umplut cu sânge tot trotuarul (așa mi se părea mie atunci!). Doamna Goldman, miloasă, m-a certat, apoi m-a pupat pe creștet și mi-a dat să mănânc Flodni, o prăjitură ciudată, al cărei gust nu l-am uitat nici acum. Mi-a trecut durerea imediat și, șchiopătând, m-am întors acasă, ajutată de ea.
teodosie rudeanu-Oi vei, madam Săndulescu, ți-am adus-o pe nebună! Vezi că-i toată numa` sânge, și-a rupt și rochița și-a trosnit dovleacu`, a dat cu el de ciment. Ia vezi! Mai vorbește? Ia ncearc-o! îi zicea madam Goldman bunicii mele, care tocmai scormonea de ouă o găină roșie.
Mamaia a zâmbit amar:
-Dacă mișcă, e bine…! Las-o, că-și revine ea.
Apoi s-au dus amândouă să bea o cafea și să lingă un deșt de palincă. Nu se mai văzuseră de dimineață și trebuia făcut ceva în sensul ăsta! De la depărtare, și din spate privite, jurai că-s două gâște grase.

Îmi pipăi instinctiv genunchiul. Și acum am semnul ăla, dar casa în care stătea Samy nu mai e…

Pe la amiază, străzile mele sunt pustii, picotesc la soare ca niște babe îmbrăcate în țoale noi. Casele, de la începutul secolului 20, stau umăr lângă umăr, înghesuite, turtite, chinuite și, pe alocuri, sufocate total de clădiri erecte, de birouri șmechere, numai sticlă și fier.

Printre miliardele de pași, care au șlepăit pe trotuarele astea, sunt și ai mei, micuți, de fetiță care merge la școală, la pâine, să cumpere borș de 3 lei de la tanti Nuța, cea care avea 20 de pisici.

Tot aici regăsesc și pașii mamei, toc-toc-toc, parcă o văd cum pleacă grăbită la slujbă, la „gară”, cu pantofii ei vișinii, cu toc gros, cei pe care îi încălțam adesea când mă prosteam cu prietenele mele și ne jucam „de-a femeile mari”.

Mama se ducea pe jos, Gara de Nord era aproape și o văd cum era ea, luminoasă și zâmbitoare, mereu în fugă „să nu întârzie”, cu rochițele ei înduioșătoare, naive și cuminți, de fată de la țară venită la București să muncească și să trimită și fraților ei, (cam mulți la număr, e drept!)

Pe strada Comana, la numărul 51, m-am născut eu. Aici am locuit înainte să ne mutăm noi pe Petru Maior, la numărul 38. Acum, în locul ăsta, e un cabinet medical unde se fac ecografii.

Mi se taie picioarele, de emoție, când privesc spre casa roșcată. Aici am învățat să merg, am făcut primii mei pași, un-doi, buf!, aici am căzut prima dată și am urlat de necaz și de durere. O văd pe mama venind cu mine în brațe, pe jos, de la maternitatea Steaua, mândră și îmbujorată. 20 august 1970.

Nu-mi mai amintesc absolut nimic de atunci, știu astea doar din poveștile părinților mei. Aveau un oberliht prin care vara, zorelele și vița-de-vie dădeau buzna în cameră, peste ei. „Stăteam în pat și vedeam cu înfloresc zorelele deasupra…”, zicea mama.

Apune soarele peste străzile mele și nu-mi vine să mă smulg, nu-mi vine să plec, să respir și să clipesc. Pe Titulescu urlă o Ambulanță. Un cățel latră, o mașină de la Cargus trece cu viteză. În fața unei case mici, o fetiță știrbă sare coarda și cântă. Cineva coace ardei capia și, nici eu nu știu de ce, ochii mi se umplu, usturător, de lacrimi.

Dana Fodor Mateescu

Fragment din volumul Povestiri din București, aparut la editura Cartea Românească.

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.