Ani de fiere

Am stat mult pe gânduri înainte să mă apuc de scris povestea asta. Mi-am impus decenii în șir s-o șterg din capul meu, din mine. Am avut impresia că am […]

Am stat mult pe gânduri înainte să mă apuc de scris povestea asta. Mi-am impus decenii în șir s-o șterg din capul meu, din mine. Am avut impresia că am reușit. Dar n-a fost așa.

Recent, m-am întâlnit cu cineva care mi-a amintit de vremurile alea cumplite. Un fost coleg. Știa aproape tot ce mi se întâmplase atunci, cunoștea bine subiectul, văzuse multe. Omul a deschis o ușă, pe care eu o zidisem de mult. Cu furie și foame de viață o zidisem.

-Dana, de ce nu scrii despre asta? Să vadă și tinerii de azi prin ce mizerii treceam noi atunci…

Mi se face un gol în stomac când îmi amintesc. Un hău. Tremur. Mi se răcesc mâinile. Mi se usucă gura. Îmi crește pulsul. Mor încet. Cui i-ar folosi? Ce învățăminte ar trage cineva din pățania mea? Ce ar simți un om străin față de evenimentele care mie mi-au dat viața peste cap și mi-au trântit-o la pământ? De ce i-ar păsa?

M-am tot codit, învârtit, mi-am mușcat buzele, obrajii pe dinăuntru, am început, m-am oprit, iar am început. Nu vreau să fiu văzută ca o victimă! Pentru că n-am fost. M-am luptat cât am putut. Nu m-am lăsat.

Dar azi, gata.

Scriu pentru că vreau să demonstrez că, uneori, părinții nu fac cele mai bune alegeri când e vorba de viitorul copiilor lor. Pare banal, știu, mulți au frecat subiectul ăsta ca pe un geam murdar. O să-l frec și eu, că nu-s mai brează.

Scriu pentru că părinții ar trebui să-i lase pe copii să aleagă singuri ce vor să facă în viață. Scriu pentru că ar fi lipsit câteva minute, poate, și eu n-aș mai fi fost acum, aici, în fața computerului, depănându-vă vouă o poveste absolut reală, urâtă și colțuroasă. Scriu pentru că anii comunismului au mutilat suflete, generații, idei. Sufletul meu a scăpat viu și crud, pe alocuri dureros, un nerv care fâlfâie ca un steag alb. Bafta mea.

foto Razvan Mateescu

Foto: Razvan Mateescu

Când aud pe cineva că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, mă apucă pandaliile. Îi întorc spatele. Plec. Nu suport. Mă sufoc. Îmi amintesc mereu povestea asta, pe care nu reușesc s-o stâlcesc cu pantoful, așa cum merită.

*****

Aveam 17 ani. Picasem treapta a doua la liceu. Mare dramă! Am plâns de m-am umflat. Nu era posibil. Învățasem eu la CE (Cunoștințe ecnomice) și la CSP (Cunoștințe Social Politice), dar se pare că nu de ajuns. Chiar în anul ăla, 1987, Ministerul Învățământului primise de la Cabinetul 2 un ordin special care zicea că elevii care au picat treapta a doua trebuie automat să se înscrie la școlile profesionale, de meserii. Ei nu treceau la seral, cum se întâmplase până atunci, ci intrau la aceste școli, de care fugea toată lumea.

Văzând că am rămas pe dinafară și că abia anul ce urma puteam să intru la seral, la liceul meu, tata, nea Fodor, adică, a avut un plan epocal cu mine: să mă facă electrician AMC. Ta-daaaa! Aplauze, vă rog!

Ce conta că eu simțeam și voiam altceva? Cine eram eu? Am urlat, am da cu pumnul în masă, am refuzat să mai mănânc, am plâns de sărea cămășuța pe mine, până m-am deshidratat ca un măr uitat la geam…

I-am zis că e o greșeală, că nu-mi place, că NU VREAU să mă înscriu acolo!

„Nea tăticu” era de neînvins.

-Așa am zis, așa facem! Mergi la școala profesională! Ieși cu o meserie ca lumea, bănoasă, tu știi câți bani are un electrician categoria a II-a?

Nu știam. Și nici nu mă interesa. Uram diodele, sacâzul, sârmele, șurubelele, osciloscoapele, letconul, aparatele de măsură, tranzistorii și, în genere, tot de ținea de curentul electric. Îl uram și pe tata. Din inimă. Era un tâmpit!

Eu visam la altele. Să-mi termin liceul și să dau la litere sau la jurnalism.

-Ete fâs, jurnalism, dondănea tata. Aia e meserie? Căcat!

E drept, el era convins că-mi face un bine pentru care am să-i mulțumesc „cândva”. Dar nu s-a întâmplat asta!

Până la urmă, am urmat, obligată, calea aleasă de nea Fodor. („Cât timp stai la casa mea, faci ce zic eu! Și-am terminat bâlciu`!”)

Plângeam zilnic. Îmi simțeam ficatul cât o paporniță de rafie, plină cu găini vii, disperate, care se zbăteau și cotcodăceau la intervale dese.

Să treci de la un liceu care era, pe vremea aia, de fițe, unul dintre cele mai căutate din București, cu profesori excepționali și elevi (unii!), copii de ambasadori și angajați în comerțul exterior, la unul de cartier, cu profil mecanic și electric, aruncat la mama naibii, pe Șoseaua Progresul, era un pas uriaș.

O să vedeți mai încolo de ce zic asta.

A venit și ziua de 15 septembrie 1987. Tremuram ca frunza. Îmi pusesem sarafanul, pe care l-am purtat cu drag în clasa a 10-a C, la Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1, și o cămașă albastru-deschis, de elevă. Bentița tremura, alături de mine, în buzunar.

Careul din spatele școlii. Liceul Industrial nr. 4. Energetic. București. România. Când i-am văzut pe unii dintre viitorii mei colegi de la școala profesională, mi-a venit să leșin. A fost șocant. Și, după ceva vreme, devastator. Aveau mutre de infractori, urâți cu draci, șmenuiți pe obraz, cu buzele rupte, răi, să nu te-ntorci niciodată cu spatele la ei!

Dumnezeule mare, unde m-a trimis tata?

Scuipau, râgâiau, înjurau fioros, vorbeau ca pârnăiașii, codificat, puțeau a semințe prăjite și-a fum. Mai cu seamă trei dintre ei, care, cum m-au văzut, au și început cu „delicatețurile”:

-Ia zi, fă, dă la ce liceu vii? Să moară mama, ce craci ai! Ia uite, bă, ce cur bombat are asta!!! Hă! Hă!

Am rămas fără aer. Mă mușca un șobolan de inimă. Mânca din ea. Mesteca.

Lepădătura care mă abordase fuma arogant ținând chiștocul pitit între degete, așa cum văzuse el, probabil, prin filme sau pe la tovarășii de stradă, la fel de imbecili ca și el. Era mic de înălțime (l-aș fi făcut zob, dacă ar fi fost o luptă dreaptă!), negricios, cu un neg pe obraz.

I-am răspuns, totuși.

-De la Economic 1, din centru.

-Aaa. Liceul ăla dă curve? Hă! Hă!

Nu i-am mai zis nimic, pentru că dirigintele, un personaj cam  sinistru, ne-a chemat, drăgăstos:

-Aideți, bă, în clasă, tre să zbier după voi?

Tremuram și tremuram. De frică, de scârbă, de neputință.  Aveam plânsul în gât, făcut ghem, cocoloș tare. Nu se poate! Visez urât. E un coșmar. Nu mi se întâmplă mie!

Profesorul era inginer, un tip înalt, cu ochi de gardian și cu o voce răsunătoare, urla efectiv când zicea câte ceva. Când zâmbea, mă treceau fiorii pe la ceafă. De spaimă.

-…Bă. Să vă fie clar! Nu „acept” chiulangii, să nu vă prind că fumați, că vă ia mama dracu, fetile, ia să vă văz! Tu, aia mică (adică eu!), ia ridică-te-n picioare! Un ți-e bentița? Data viitoare să nu te mai prind așa, cu lațile-n vânt! Că aci nu e bar, e „istituție” dă învățâmânt, s-a-nțeles?

În pauză, m-am dus într-un colț, singură. Aș fi plâns în hohote, dar s-au apropiat de mine cei trei nemernici. Îi mânca undeva.

-Ce faci, prințeso? Te-ai retras la separeu?, mi-a aruncat negriciosul, pe care am aflat că-l cheamă Sile. Prietenul lui cel mai bun se numea Lică, iar celălalt, al treilea, copil de bani gata, dar scăpat din mâini de părinți, îl chema Robert.

-Lasă-mă-n pace!, i-am zis.

-Opaaa. Ai vorbe-n gură cu mine? Ești obraznică? Mie îmi place femeili obraznice. Nu vrei să fii gagica mea?

Mi-a venit să vomit. Acum când scriu asta, îi văd mutra blestemată de hidrocefal degenerat, cum se hlizea.

Nu i-am mai zis nimic atunci. Dar în mine se năruia viața.

M-au înjurat, cu bucurie și simpatie cocălărească, toți trei. Așa, de bun venit în noul an școlar. N-am mai scos un cuvânt toată ziua și, când am plecat acasă am fost cea mai fericită. Noaptea, în patul meu, am bâzâit în hohote și am ascultat Madonna, Like a virgin…

 *****

De atunci, la școală, am avut parte de numeroase recitaluri suburbane de genul: „Fă, io tot de fac odată, dacă mai ești așa dă figurantă cu mine!” sau „Îmi vine să rup sarafanu ăla dă pă tine, când te văd!”. La alegere!

Noaptea aveam coșmaruri cumplite. Săream în somn, urlam și iar plângeam.

M-am plâns lui tata. Am țipat la el:

-Or să mă omoare ăștia, și va fi numai vina ta! Vino la școală să vorbești cu dirigul, cu directorul, hai să facem o reclamație la Miliție!!!

Tata credea că exagerez. Și tot amâna.

-Ești mare. Spune-i tu dirigintelui. Vin, dar nu acuma.

Bine, să ne înțelegem. Nu erau toți colegii mei așa. Mulți picaseră acolo de la licee bunicele, la fel ca și mine, și erau stingheri și mâhniți. Nu aveau nicio putere. Urmau să fie victimele șmecherilor ăstora din cartier. M-am împrietenit cu unii dintre ei, mă conduceau la metrou, la Pieptănari, erau tare de treabă.

Și-mi pare rău că au fost, la rândul lor, amenințați și chiar bătuți de golanii din Toporași (așa se numea stația de tramvai și cred că tot așa se numește și acum). Mâncau bătaie numai pentru că vorbeau cu mine sau pentru că mă duceau acasă. În felul ăsta, au început să se retragă, unul câte unul. Nimeni n-avea chef să o ia în freză pentru mine.

Am aflat apoi că Miliția era cu pleoapa pe cei trei anormali și că fuseseră de nenumărate ori reclamați pentru diverse infracțiuni, furturi, bătăi, șantaj.

Când era zi de bursă, (aveam și burse, Doamne!!!) săreau ca turbații pe elevii de la țară, care locuiau la cămin. Le luau banii, un fel de taxă de protecție. Dacă nu ieșeau la înaintare cu lovelele cerute, erau bătuți, scuipați, umiliți, făcuți sclavi. Nu sunt baliverne! Sunt lucruri adevărate, care se desfășurau sub ochii nepăsători ai profesorilor. În comunism.

Un copil sărman, de 16-17 ani, venit de prin satele din jurul Bucureștiului, ca să învețe carte, trebuia să-i plătească pe nenorociții ăștia. Le făcea pantofii cu batista, le căra gențile, le dădea țigări, băutură și mâncare. Și cine știe ce altceva mai făcea!

Dar până și profesorii se temeau de ei! Nu era de glumit. Se șoptea pe la colțuri că o gașcă din cartier, foști elevi ai liceului, l-au prins pe profesorul de sport, l-au băgat într-un sac, l-au bătut până i-au sunat pitpalacii în clăpăuge, l-au cărat așa, de colo-colo, apoi l-au așezat pe marginea unei borduri. (Nu știu dacă e adevărat, dar l-am cunoscut pe acest profesor și părea că e suferind rău de tot.)

-Bă, pân` aici ți-a fost!, cică i-ar fi spus golanii. Te afli pe marginea terasei, la bloc. Dacă te miști, ai belit belengheru`. Cazi dă la zece etaje distanță și rămâne copiii fără tată…

Bietul om a înțepenit, i-a stat inima. A înnebunit. Așa l-au găsit niște măturători, a doua zi, de dimineață. Cică nu s-a mai înțeles nimeni cu el de atunci.

Eram doar trei eleve într-o clasă de 40 de băieți. Eu și încă două. Lor le datorez viața. Pentru că ele l-au sunat pe nea Fodor când cei trei nenorociți se pregăteau să mă ia pe sus.

Într-o zi, Sile, cel mai abject dintre ipochimeni, ăla de mă dorea pătimaș la pat, mi-a scotocit în geantă și mi-a furat o scrisoare adresată prietenei mele din liceu, Adina. A citit-o el cum a citit-o, pe silabe, a înțeles ce i-a tradus creierul lui bolnav, habar n-am. Sărmanul dement era convins că Adina e amanta mea și că între noi se petreceau cele mai teribile orgii.

-Ia zi, fă, ce scrie aici? Că iei muie, așa-i? Și mai faci pă domnișoara cu mine, că nu vrei să te f….

-Nu scrie asta, ești chior? Citește, dracu mai bine! Scrie „ȘUIE” și că am „herpes” la gură. (Aveam, într-adevăr un ditamai herpesul pe una dintre buze. Și mă durea îngrozitor.)

-Te răstești la mine, fă, cordito? Dacă-ți trag un șpiț în trompă, rămâi fără măsele! Păi dă ce ai tu bube la gură? Nu e clar? Iei muie! Cine ia muie, are bube. Logic?

Se simțea inteligent! Și apoi m-a lovit. A dat în mine cu toată forța. Singura care mi-a luat apărarea a fost Tasia, un munte de moldoveancă, bună la suflet și aprigă la pumn. L-a înjurat și l-a făcut o albie de porci. Dar a pălit-o și pe ea…Am bâzâit împreună.

N-am mai rezistat. M-am dus la diriginte și i-am spus. I-am explicat că mă hărțuiesc, că mă amenință, că m-au și lovit de câteva ori, că mă scuipă și mă jignesc.

A stat și m-a ascultat, a plescăit și mi-a zis:

-Hă, hă, păi poate te place, că e băieți tineri! În loc să te invite la o prăjitură, ei te bate! Pă vremea mea nu ierea așa. Lasă, că îi pun io la „punt”!

Și i-a pus. Le-a interzis bursa pe o lună și le-a scăzut nota la purtare. Băiețașii au turbat. Sile avea spume la bot, ca un Rottweiller castrat pe viu cu unghiera tocită.

-Ce-ai făcut, fă? M-ai pârât? Te sparg! Știu unde stai, viu și te tai ca pă cârnați. O să te urmăresc mereu. Nu scapi. Dacă ești domnișoară, io te încep. Dacă nu, te dau la poștă…

Afară, în pauză, m-au scuipat cu voioșie pe sarafan, pe față. Aveam steluțe de flegme în păr. Au făcut un cerc în jurul meu și mă împingeau când la unul, când la altul. Și pumni, picioare, coate.

Am căzut. Unul dintre ei, Robert, mi-a vărsat în cap o pungă de sticksuri. Pe lângă noi a trecut de vreo două ori unul dintre profesori, cu un catalog la subraț. Ne-a privit, a zâmbit tâmp și a plecat. Probabil credea că ne jucăm „Țară, țară vrem ostași” sau „Zăresc un prinț călare”. Și de ce să se bage? Nu eram elevii lui, mi se pare corect!

Eram mută de supărare. Nici să plâng nu mai puteam. Mă dureau coastele, sânii, pulpele. În noaptea aia n-am dormit o clipă.

A doua zi, dimineața, eram cu tata la tovarășul director. Am scris o plângere, pe care a promis c-o duce la Miliție. Rahat cu perje. Se vedea că-l doare fix în cur, de toate.

-Tovarășe Fodor, i-a zis directorul lui tata, noi ne confruntăm de ani de zile cu fenomenul ăsta. N-avem ce face, sunt minori, lasă, poate că și fata i-a ațâțat într-un fel, că e frumușică, are sarafanul cam scurt…

Dumnezeule!!! Abia m-am abținut să nu urlu ca o fiară. Am ieșit din cancelarie și am plâns în hohote pe drum. Sarafanul era deasupra genunchilor.

Uram țara în care mă născusem, uram profesorii, care nu făceau nimic ca să stârpească asemenea specimene, îl uram pe Ceaușescu, ignoranța, nepăsarea, prostia, animalitatea.

Dar se pare că hărțuitorii mei s-au speriat în urma reclamației. Nu m-au mai lovit. Doar scuipau în direcția mea și mă înjurau, invariabil, de morți. Îmi promiseseră că, în ultima zi, voi avea o surpriză de proporții: voi fi violată, cum se cuvine, adânc și apăsat, de vreo paișpe băiețași, unul și unul, hârșiți în toate, delincvenți de drept comun, care abia așteptau o prospătură.

Și ultima zi a venit. Ei mă așteptau la porțile liceului, eu stăteam pe holurile școlii, înțepenită de frică. Nu știam cui să cer ajutor. Nu mai aveam încredere în nimeni. „Mai bine rămân toată noaptea în liceu., mi-am zis în gând. Altă cale n-am. Stau aici, că n-oi muri!”

Era o seară de februarie ca moartea. Toți colegii se topiseră pe la casele lor. Frig. Ceață. Ud. Liceul era gol, doar femeile de serviciu, eu și cele două colege ale mele. Le-am rugat ca pe Dumnezeu să-l sune pe tata la CET VEST și să-l cheme de urgență. Fetele au ieșit din școală și s-au dus la un telefon public, care era tocmai la cofetărie. Puteau să plece, să nu le pese de mine. Puteau să spună că au sunat, dar că n-a răspuns nimeni la centrală și nici la laboratorul AMC. Dar n-au făcut-o. Le mulțumesc pentru asta și în ziua de azi!

Tata a fugit spre mine, tocmai de la capătul cartierului Militari, cât a putut de repede. A intrat în liceu, m-a luat de mână și mi-a zis:

-N-am avut timp să trec și pe la Miliție, era prea târziu. Mergem acasă. Nu te uiți nici în dreapta nici în stânga. Fugi când îți zic eu.

Erau zece inși. Pe străzi era întuneric ca-n nasul unui negru din Sudan. L-au lovit cu pumnii și pe tata, și pe mine, ne-au scuipat, ne-au înjurat, în mâna unuia sclipea un șiș. Doamne! Dacă ne taie?

Tata a țipat la ei, apoi a scos o șurubelniță lungă-lungă și i-a amenințat cu ea. O învârtea deasupra capului ca pe o ghioagă. O știam, cu ea spărgeam nuci.

S-au ținut după noi până la stația de autobuze. Au aruncat cu pietroaie. M-au nimerit în pulpa stângă, jos. Mă durea al dracu, dar am înghițit. Apoi ne-au lăsat. Scăpasem! Sus, în tramvaiul 25, l-am pupat pe tata și l-am strâns tare de tot în brațe.

De atunci, n-am mai călcat prin locurile alea nici cu gândul. Jurasem că mă voi sinucide, dacă ăia s-ar fi atins de mine. Dar cineva, acolo sus, mă iubea!

Dana Fodor Mateescu

P.S. În cele din urmă, „amicii” mei au ajuns la pușcărie, pentru furt și viol în grup. Probabil acolo se află și acum.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.