Cum a fugit dracul din mine?

Cu bunica paternă nu m-am înțeles niciodată. N-o puteam suferi. Vorbea ungurește când îți era lumea mai dragă, era cam rea, ironică și ustura ca un paprica. Dar ce mă […]

Cu bunica paternă nu m-am înțeles niciodată. N-o puteam suferi. Vorbea ungurește când îți era lumea mai dragă, era cam rea, ironică și ustura ca un paprica.

Dar ce mă deranja la ea de muream, era parfumul de usturoi care îi țâșnea efectiv din piele, păr, ochi. Credeam că plânge cu mujdei de usturoi nu cu lacrimi. Mamaia mânca non-stop usturoi. Dimineața, la prânz și seara.

Și totuși, mereu o pomenesc în textele mele, o trag de hanțe (cuvântul ei!), de degete, de fustă și o aduc. De ce? Habar n-am. E ceva care mă împinge.

bencze tata foto dana fodor mateescu

Tata și mama lui. 1940

-Maie, de ce mănânci tu mereu usturoi?, o zgândăream ținând distanța, că mă feream de ea ca de păianjeni.

-Ca să fugă blestemele și duhurile necurate, tu, Dănuță. E magic. Are o forță mare usturoiu`, alungă diavolii și bolile. Tu de ce nu mânci? Mamă-ta nu-ți dă?

-Ba-mi dă, da` nu-mi place.

-Înseamnă că-l ai pe Nichipercea în tine.

-Cine-i ăla?

-Cum cine? Dracu`!

Mă și mi s-a pus pe troncănit…Că așa și așa. Că duhurile rele, vârcolacii și strigoii umblă noaptea pe la gospodării ca să facă rău creștinilor cuminți, și șlepăie peste tot, până la primul cântat al cocoșilor, când puterea lor dispare. În noaptea Sfântului Andrei sunt puși pe nenorociri. Numai dacă dau de mirosu` de usturoi, necurații fug.

-Nu te cred!

-Ba să mă crezi! La noi în sat o fost secetă rea într-un an. Și bătrânii credeau că e de vină o strigoaică. Asta fura laptele vacilor, mana grâului, puterea omului, de-l lăsa fără vlagă, aduceau moarte și grindină.

Tulai, tu, Dănuță, la noi în sat, dacă cineva bănuia că un mort o să se facă strigoi, rudele lui îi puneau usturoi în gură, să nu se transforme…

-În ce să se transforme?

-Cum în ce? În vârcolac. Ăla vine și suge sângele vitelor, vine și la copii și la bătrâni, le ia puterea…

-Oaaaaaaaaaa.

-De Sân Andrei, de Crăciun, de Bobotează, taica, Dumniezo să-l odi`nească, ne freca pe tălpi și la subsuori cu usturoi, ca să fim apărați de deochi și de boli. Ungeam și tocurile ferestrelor, ușile, pragurile, porțile. Pruncilor nebotezați le puneau țăranii usturoi pisat sub limbă, ca să fie feriți de duhurile necurate. Așa să știi, tu! Numa` usturoiu`, sunetu` de bucium sau cântecu` cocoșilor le alungă. Cine nu mâncă niciodată usturoi, apăi ăla îi strigoi! Clar!

-Io nu-s strigoi, ia mai taci!

-Încă nu, da` o să te faci, dacă nu mânci…

Maia mi-a mai povestit și că țăranii din satul ei transilvănean respectau usturoiul ca pe un prieten bun. Nu-l călcau în picioare și nu-l furau, nici măcar un cățel cât o unghie. De ce? pentru că ziceau c-or să pută până la moarte. Și asta nu le prea convenea.

Mi-a buchisit, apoi, dintr-o carte veche, cu foile galbene și rupte. În tot acest timp, amesteca într-o oală mare care dondănea pe foc, cred că făcea colțunași. Maia citea poticnit, așa cum fac copiii mici la școală și asta mă scotea din minți. Dar conținutul istoriilor era fascinant: strigoi, morți umblători, legende, blesteme, spirite, fantome, draci, laci și carcalaci. Ce poate fi mai mișto și mai educativ pentru un băiețoi de cartier ca mine?

Cică pe vremea fararonilor, muncitorii, care cărau piatră pentru construcția piramidelor din Egipt, mâncau usturoi în fiecare zi pentru a prinde putere și a fi feriți de spiritele rele, iar femeile din Italia, înainte să nască, puneau sub pătura patului o căpățână de usturoi, asta ca să fie bebelușul apărat de vrăji, blesteme și spirite malefice.

Și ascultând-o cum deapănă, în clocotul delicios al colțunașilor vanilați, odată mi-a venit și mie să mestec între dinți, (care abia mi se schimbau), un cățel de usturoi, doar cât să prind forță și să mă dau cu rolele pe stradă, de dimineața până seara, fără oprire.

Și chiar am făcut-o. Mmmm. Nu era rău. Cu puțină pâine și sare, cățelul mi-a dispărut în gură. Până noaptea, târziu, nu m-a mai găsit nimeni, deci, funcționa!

Eram pe străzi, făceam piruete cu rolele în picioare și cu cu gândul la faraoni, stafii, duhuri și toate minunile imaginației mele de copil fără griji.

Și, la un moment dat, am auzit un zgomot puternic: pooooc! Crăpase Nichipercea, ăla cu cornițe care îmi gâdila inima cu gheara și mă îndemna la prostii. În locul lui, s-a vârât frate-su. Aveam să-l cunosc mai târziu…;-)

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.