Dragoste de balerină

Bună, Dana-Muchinuța! Te urmăresc de luni de zile de pe Facebook, îți citesc postările și sincer, te invidiez pentru pofta ta de viață, pentru puterea de a trece peste moartea […]

Bună, Dana-Muchinuța! Te urmăresc de luni de zile de pe Facebook, îți citesc postările și sincer, te invidiez pentru pofta ta de viață, pentru puterea de a trece peste moartea mamei tale, pentru familia ta superbă.

Noi două semănăm foarte mult, avem aproape aceeași vârstă, eu abia am împlinit 40 de ani, cică o vârstă de criză. Erotică, zic unii. Mă rog, treaba lor.

Dana, aș vrea să-ți spun povestea mea. E reală, dureroasă, dar și fericită în același timp…Pentru că e vorba de iubire. Citește-o și, dacă îți place, pune-o pe Revista 13. Numele pe care le voi folosi nu sunt reale, din motive lesne de priceput, dar întâmplările da.

Mă numesc Ioana, sunt balerină și, acum vreo șapte ani, împreună cu soțul meu, Vlad, am deschis o școală de dans pentru copii și tineret. Și el este balerin profesionist, deci, avem același preocupări. Suntem împreună de 15 ani și avem o fetiță, Sara, care urmează școala de coregrafie.

Afacerea a început să meargă nesperat de bine, avem clase de pitici, de elevi mai mari, de adolescenți, de oameni de vârsta a treia care vor să socializeze, învățăm dansuri populare, balet, dans modern. Îmi place la nebunie ceea ce fac, spun asta când mă refer strict la dans!

Să încep. În urmă cu o lună, pe 1 octombrie, am cunoscut un bărbat, tatăl unei eleve foarte talentate.

Robert se numește. În zece minute eram total îndrăgostită de el! Și el de mine. N-am crezut vreodată că mi se va întâmpla asta. Pur și simplu mă lua cu leșin când mă gândeam la el. Și, cum mă gândeam, și apărea la curs sau puțin după, ca s-o ia pe Natalia, fata lui. Închideam ochii și-l vedeam pe el, inima-mi bătea ca disperata, îmi sălta costumul de balerină, la propriu!

Robert mi-a mărturisit că și el mă iubește multe de tot și că ar vrea să fim împreună, chiar să ne căsătorim, să formăm o familie… Asta fără să știe cum sunt eu cu adevărat, ca om, ce vreau, ce gândesc, ce fructe îmi plac sau ce număr port la pantofi. Mă vrea așa cum sunt și pun pariu pe orice că nu mă minte. E adevărat. În sufletul meu simt același lucru. Poate mai puternic!

El a divorțat de vreo cinci ani, dar încă se ocupă de copil, alături de fosta soție. Eu…sunt încă măritată. Aici vroiam să ajung, Dana!

Mi-am iubit soțul cu patimă la început. Apoi, cu timpul, s-a schimbat. El! Nu, nu m-a înșelat niciodată, dar se purta și încă se poartă și acum, când îți scriu, ca un bădăran cu mine. Mă jignește, îmi vorbește urât, mă înjură de Dumnezei și de Cristoși, mă umilește în public uneori și chiar de față cu Sara, fiica noastră. Pentru o greșeală cât de mică (am zgâriat mașina într-o parcare!) mă face albie de porci, m-a și lovit de câteva ori.

Apoi, după ce se potolește, îi pare rău și-și cere scuze. L-am iertat de mii de ori, dar nu am uitat. Nu pot să uit. De fiecare dată mi-am zis ca va fi altfel, că vom fi bine, mai ales că Sara îl iubește foarte mult, îl divinizează! Am răbdat și am înghițit și chiar i-am dat dreptate: sunt uneori atât de mototoală și fac multe greșeli. Dragostea mea pentru el a rămas undeva departe, dar încă țin la el, mi-e milă când e bolnav (are probleme cu coloana vertebrală, de la un accident!) și fac tot posibilul să se simtă bine.

Avem o casă mare, frumoasă, avem bani, mașini, avem de toate. Dar ceva între noi NU MAI ESTE…Poate respectul lui față de mine? Poate s-a plictisit? Nu știu. De ani de zile simt că omul ăsta NU MĂ MAI iubește, (mă întreb: când m-a iubit mai mult?!) ci doar se folosește de mine. Sunt bună ca nevastă, pentru sex, pentru curățenie în casă, sunt bună ca partener de afaceri (ei, aici e cu minus, că nu e mulțumit mereu!). Dar când i se năzare lui și e supărat dintr-un oarecare motiv (care n-are legătură cu mine strict!) se comportă oribil. Sparge, trântește, îl apucă isteriile, urlă, înjură.

Cert e că ne certăm aproape tot timpul din nimicuri de rahat (De ce n-ai spălat vasele din chiuvetă? De ce nu ai făcut patul? Mâncarea pe care ai făcut-o e bună de dat la porci. Azi ai avut cam puțini elevi la curs!…etc.).

Am discutat și cu Sara:

-Tu ce părere ai despre cum se poartă tata cu mine?

-Nu-mi place, mami! Îl urăsc când te tratează așa! Aș vrea să te iubească, sunteți frumoși amândoi, iar eu sunt mândră de voi! Vreau să vă pupați și voi ca alți părinți, să vă țineți de mână, să-ți zâmbească și să-ți dea flori de ziua ta. Dar el nu face așa. Tu ești mereu cu lacrimi pe față și mă doare rău când te văd.

-Și ce să facem? Vrei să divorțez?

-Nuuuuu!!! E tatăl meu, îl iubesc mult și știu că și el mă iubește. Nu vreau să vă despărțiți! Aș vrea să pot să înțeleg și să accept, dar nu pot.

Când Sara, fetița mea, de zece ani, îmi vorbește așa, mă bufnește plânsul. Plâng în hohote. N-am dreptul s-o despart de tăticul ei! Dar ce să fac? Cum să fac, ca să fie bine?

Nu l-am înșelat niciodată, (până acum!) chiar dacă am avut zeci de ocazii. N-am vrut, nici prin cap nu mi-a trecut. Dar toate durerile astea s-au strâns undeva. Au umplut o parte din mine. Fiind inundată de suferință, n-am mai avut loc pentru nimic.

Dana, de fiecare dată când am vrut să plec, după vreun scandal, mă amenința că-mi ia fetița, că mă omoară, că n-am să scap vie! Apoi, mi-a zis că se va sinucide și că Sara va fi traumatizată toată viața ei din cauza asta. Că va ști din cauza cui a făcut-o. Eu eram vinovata!

Și mereu mă opream. Ca paralizată. Cum să-i fac Sarei un asemenea rău? Ce mamă aș putea fi?

Dacă n-ar fi apărut în viața mea Robert, ca o lumină, ca o mângâiere parfumată, un balsam pentru sufletul meu, poate că aș fi ajuns un fel de robot feminin…Sufletul mi s-ar fi uscat. El mi-a arătat iubirea, așa cum trebuie ea să fie.

****

Prima dată când ne-am întâlnit a fost întâmplător. Pe Magheru. Eu fusesem la un notar public, el intra… tot acolo. O coincidență minunată. Ne-am ciocnit la ușă. Și…trei ore nu ne-am mai despărțit. Efectiv ne-am „lipit”. Trei ore, Dana, am vorbit, ne-am ținut de mână și ne-am privit în ochi. Adânc.

(Nu știu dacă înțelegi fenomenul, dacă și tu ai trecut prin asta vreodată. E dureros de plăcut! E o nebunie! Mi-e și frig, mi-e și cald. Zbor și cad. Zâmbesc ca proasta, sunt fericită și mă doare. Și dacă nu e dragoste, atunci ce e? Criză erotică la 40 de ani? Dambla? Am o tumoră pe creier și m-am îndrăgostit de primul bărbat frumos care mi-a ieșit în prag?)

Ne-am sărutat. Timid, ca doi adolescenți cuminți. În viața mea n-am simțit atâta dragoste! Și dacă eu n-am iubit sau n-am fost iubită!!! Îmi bătea inima tare, tare, simțeam că mă sufoc. Îmi venea să plec cu el în lume, atunci, pe loc. Dar faptul că sunt căsătorită, că am un copil, pe care nu vreau să-l fac să sufere, toate astea m-au făcut să mă opresc. STOP! STOP! STOP!

Mă gândesc clipă de clipă la Robert. Când țin lecțiile, când mă duc la întâlniri de afaceri, când ridic piciorul în tavan, la balet, când beau apă, când mă pieptăn, când mă doare ceva, când mă spăl pe cap, pe dinți, când conduc… E un tată extraordinar pentru fetița lui. Nu înțeleg cum nevastă-sa a putut să se despartă de el!

Când m-am întors acasă, după întâlnirea cu Robert, a fost prima dată când l-am mințit pe Vlad. Și culmea! Nu mă simțeam vinovată față de el, ci față de Sara! Eu, femeia de casă, măritată la biserică, care jurasem credință până la moarte…bla-bla-bla.

Au mai trecut vreo trei săptămâni de chin, fără să pot vorbi cu Robert. Doar venea să-și aducă și să-și ia fata de la curs. Vlad a băgat de seamă că se întâmplă ceva cu mine. Ne certam non-stop. Îmi venea să urlu.

Apoi, într-o zi, când el era plecat la Cluj pentru niște costume, (aveam un specacol!) Robert mi-a dat o adresă și mi-a spus că mă așteaptă acolo, vineri seara.

-Aici locuiește verișoara mea, Clara. Vreau să vorbim. Nu mai pot să trăiesc așa! Te vreau numai pentru mine, vreau să fii femeia mea! Soția mea! Vreau să vii cu mine, și tu și Sara!

Ah! Nu știu cum au trecut zilele! Număram orele. Clipele. Vineri seara eram la locul stabilit. Am urcat. Tremuram ca zguduită de Parkinson. Clara locuia la etajul 3, în Drumul Taberei. Am sunat. Mi-a deschis Robert.

Ce pot să-ți mai descriu, Dana? M-a luat în brațe și am stat așa, habar n-am cât…Nu am făcut absolut nimic. Doar stăteam unul în brațele celuilalt și ne strângeam tare de tot. Simțeam cum îi bate inima prin tricou. Apoi mi-a spus că mă iubește. Era trist. M-a sărutat încet, încet de tot. Și frumos…M-am trezit că facem dragoste. Îmi era sete de el, de iubirea lui, de tot.

Am plecat plângând de la Clara. Eram spartă în două lumi. Lumea LUI și lumea MEA.

*****

Dana, cum să fac??? Spune-mi! Învață-mă! Sunt disperată! Nu mai dorm. Mâncarea nu are gust. Nu vreau să fac rău nimănui! Plâng acum când îți scriu! Plâng și mă frământ. Îl iubesc pe Robert! Din tot sufletul. Vreau să fiu cu el și nu pot. Nu vreau să-l pierd.

NU vreau ca Sara să sufere. Și nici Vlad. Așa cum e el, mitocan și violent, am avut și clipe frumoase împreună. Cam puține, dar am avut.

Să zicem că divorțăm –asta în caz că mă lasă întreagă!- și că scap. Va fi un partaj (ah ce mi-e silă de chestiile astea!) va trebuie să împărțim averea, să ne mutăm, să vindem casa. Asta durează. Fetița mea va trebui să se mute la altă școală, s-o rup din colectivul ei, din lumea ei…Am eu acest drept?

Apoi, ce fac cu slujba? Cu afacerea la care am participat amândoi, și eu și Vlad? Îmi place la nebunie munca mea, ador clasa de copii, dansul, totul. Cum o iau de la capăt singură? Doamne, n-am crezut niciodată că va fi atât de complicat. Și de greu!

Dana. Mă opresc aici. Cred că ai înțeles. Mă întreb ce-ai face TU în locul meu. Sau alte femei. O să-ți mai scriu. Vin sărbătorile de iarnă. Sunt cea mai îndrăgostită femeie de pe pământ!

Cu drag, Ioana.

Foto: shutterstock

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.