Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război de țesut rupt în bucăți

Când auzeam că mama o să mă trimită în vacanță la țară, la „Beilic”, acolo unde s-a născut ea, în apropiere de Borcea, apa cea minunat curgătoare, care se hrănea […]

Când auzeam că mama o să mă trimită în vacanță la țară, la „Beilic”, acolo unde s-a născut ea, în apropiere de Borcea, apa cea minunat curgătoare, care se hrănea la intervale fixe cu „oameni vii și copii neascultători”, mă apucau pandaliile. Urlam, plângeam, amenințam, dădeam cu pumnii în pereți, cucăiam, făceam ca toți dracii.

-Nu mă lăsa acoloooo! o imploram pe mama, care nu mă băga în seamă și îndesa niște pantaloni de-ai mei într-o valiză prea încărcată.

Dacă vedeam că nu e cale de înțelegere, porneam amenințările:

-Ai să regreți că mă trimiți!, scrâșneam din măsele, udă de lacrimi pe piept.Paianjenul viespe

-Ai spus ceva?, ridica mama o palmă, privindu-mă sec.

Și tăceam, dar în mintea mea coceam răzbunări infiorătoare, o să  vedeți voi, mai încolo.

Nu-mi plăcea, neam!,să merg la țară, nu suportam, eram îngrozită, paralizată. De ce? Din pricina păianjenilor. Hei, nu râdeți, că habar n-aveți ce era acolo! Doamne! Și-acum mi se pune un clește-n gât când îmi amintesc. Regimente întregi de arahnide păroase, oștiri cu ochii ca jarul abia așteptau să mă crănțăne și să-mi sugă sufletul, definitiv!

Acolo, la bunica în curte, (și mai peste tot!) trăiau cele mai teribile și mai strașnice familii de carcalaci. Se căsătoriseră între ei, se amestecaseră, divorțaseră, iar se împăcaseră, se mușcau de picioare și de căpățâni, ăia cu negru s-au combinat cu ăia galbeni, ieșiseră tărcați, agresivi, săreau ca niște capre, ucideau copiii mici, bebelușii, daaa, auzisem eu la cineva!

Nu erai atent? Te trezeai cu unul pe mână sau, ferească sfântul Haralambie, în sân, la țâțici! Vai!

Nu mai pomenisem așa ceva până la vârsta aia, de 7-8 ani! Erau pictați, sepia, alb-negru, cu dungi, cu cruci, svastici, steme, paișpe ochi, cu picioroange cât degețelele mele, cu fălci păroase, cu ochelari și coarne, monștri înfiorători. Unii dintre ei vorbeau, aveau cizme de naziști în picioare și mă strigau: „Daaaaa-niiiiiiii!!!!”

Să nu-ți crape inima, de frică? Ptiu, fir-ar ai dracului de hidoși!

***** 

Să mă văd cu verii mei, cu bunica, mătușa, unchiul și cu toți copiii din sat, îmi convenea, îmi era dor de ei și abia așteptam să ne jucăm. Dar să stau acolo patru săptămâni între păianjenii veninoși, era prea de tot!

Ca să mă apăr de ei, purtam pe cap, mereu, o pălăriuță țeapănă, ca o cască de militar, țineam un ciomag noduros în mână și, când intram în casă (ei locuiau pe la streșini, acolo aveau cartierul general) îmi luam avânt de la zece metri și țâșneam ca disperata, cu bubuieli în ușă și urlete de groază, până în casă…Unde nu mă potoleam, că și acolo viețuiau. O puneam pe biata bunică-mea să caute pe sub pat, pe după dulapuri, în spatele perdelelor, peste tot.

-Să nu fie NICIUNUL, că fug acasă, singură, în momentul ăsta!, o amenințam.

Sărmana de ea! Căuta, ștergea pânzele, sufla, îi pălea direct cu palma (când vedeam faza asta, răcneam ca din gură de șarpe și țopăiam disperată!).

Adormeam târziu de tot, în poziții imposibile, nu mă atingeam nici de peretele din spatele patului, (dacă venea vreunul?) nici de perne, mă băgam în pieptul bunicii, luându-i tot aerul.

 

Altfel, locurile erau frumoase. Ca la țară. Câmpie cu arome de pâine și pelinaș, iar deasupra un cer limpede, cumsecade, albastru ca cerceii mei. Să tot te joci, de dimineața până seara. Dacă n-ar fi fost păianjenii, mi-ar fi plăcut. Dar așa?

Ca să stau cât mai puțin acolo, făceam numai tâmpenii, doar-doar mă vor trimite acasă. Căutam scandal, nu mâncam nimic, mă certam cu toată lumea și răsculam satul întreg. Eram în stare de orice!

Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

-Aaaa, ce frumooos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!

Unii dintre șobolani au decedat și au început să pută cumplit. Alții au început să mișune, căutând țâțele mamei.

Când a dat bunica peste ei, am crezut că moare pe loc. A dus mâna la piept, s-a sufocat și a făcut:

-Hâc! Hac! Hiiii!

Am fugiiiiit, cât m-au ținut picioarele. Și m-am întors abia seara, moartă de sete și de foame.

Bunica m-a dojenit nițel, apoi mi-a dat să beau lapte de capră. Mă iertase.

*****

Altădată, i-am îndopat pe copiii din trei sate cu muște și cu gândaci de Colorado.

-Vreți să înțelegeți graiul animalelor și să creșteți mari? Să știți ce zice porcul sau câinele? Trebuie să mâncați trei muște și un gândac de Colorado!, le înnodam mințile picilor din jurul meu, care mă priveau uimiți, cu boturile murdare de dude negre.

Toți înghițeau „suplimente alimentare”! Clar! În trei săptămâni erau mai înalți decât mine până și ăia de patru ani! Turbam!

-E amar rău, gândacu`, se zmiorcăia Tilică, un căcăcios plin de muci la nas. Te spun lu` mă-ta marea că ne obligi!

-Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu` de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.

Și-l păcăleam. Scoteam sâmburele dintr-o fructiță și vâram acolo gângania, care dădea din picioare, era vie.

Seara, bunică mea primea reclamații, veneau părinții copiilor la poartă:

-Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre , dă copaci, cu lanțu`, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu!

„Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau ”Merlă„. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.

Cu toate astea, copiii mă adorau, n-am să înțeleg niciodată de ce, pentru că le făceam numai necazuri. Ei abia așteptau să vin în vacanțe. Probabil că se plictiseau fără mine.

Organizam piese de teatru, aveam o obsesie pentru Romeo și Julieta (văzusem ceva la televizor!) tăiam hainele și perdelele mătușii, ca să fac costume „actorilor”. Îi învățam să urle ca nebunii: „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, Julietaaaaaaaaaa, mon amur, te iubesc! Mor pentru tine!”, furam bulion (aveau cămara plină, de ce să nu iau și eu un borcan, acolo!?) și îi mânjeam pe față, pe mâini… Ce vreți? Efectele trebuiau să fie sugestive și autentice!

Doamne! Închipuiți-vă ce mutre făceau, seara, la „premieră”, sătenii care aveau curiozitatea să participe la paranghelie! Copiii și nepoții lor erau plini de sânge, zbierau ca apucații, își înfigeau bețe în inimi, se pupau cu Julieta (în piesa mea, Julieta se pupa cu absolut toți) și „mureau” teatral, cu răgete animalice. La sfârșit, era carnagiu. Sărea bulionul pe spectatorii care dădeau cu huooo.

Inculții, nu înțelegeau arta mea! Ce știau ei?

 *****

Speram să fiu trimisă acasă, dar nu! Mă dojenea blând bunica, mătușa râdea așa de frumos, cu ochii ei verzi. Și nimeni nu-mi făcea nimic! Atunci, mă înverșunam și mai și. Îi provocam, voiam să fiu bătută, pedepsită, ca să am un motiv de tărăboi și să nu mă mai lase ai mei niciodată singură la țară.

Îmi amintesc că într-o seară „am făcut” un film, pe câmp, în spatele casei. Pompilică, verișorul meu, era personajul principal. Un haiduc. Noi, adică potera, l-am prins, l-am legat la mâini, la picioare și l-am îngropat. I-am lăsat doar capul afară. Am dansat în jurul lui, am făcut o horă strașnică, apoi l-am lăsat acolo.

-Pompilică! Tu stai aici până apune soarele, da? Dup-aia te transformi în vârcolac, urli rău și vii să ne ataci și să ne sugi sângele. Ai înțeles?

Înțelegea bietul Pompilică, avea încotro?

Ne-am dus pe la casele noastre. Seara pica brusc, roz-verzuie, mirosea aerul a coceni arși, a lumânare și-a pâine proaspătă. Clipa în care mă sfâșâia dorul de mama. Îmi înghițeam plânsul și mă așezam la masă, afară, în curte. Focul din cuptor (avea bunica un fel de cuptor ca un aragaz) ne vopsea fețele cu auriu și inima mi se strângea de parcă ea se prăjea în tigaia de deasupra, nu copănelele de pui…

-Da` Pompilică al meu pă unde umblă?, întreba mătușa speriată.

-Danieluțo, n-a fost, mă, cu voi?

Hâțânam din cap, la dreapta și la stânga.

-Nuuu, cum o să fie cu noi? Poate e la Vitali, mințeam ca o nemernică…

Și atunci sărea una dintre surorile lui, care avea vreo cinci ani.

-Nănicu e îngropat dă viu! Și când apune soarili, să transformă în vârcolac, vine să ne omoare pă toți!

Cei de la masă amuțeau complet și mă priveau ca pe un vis urât. Iar o făcusem de oaie!

Dintr-odată, din pustiu, se auzea haiducul urlând:

-Ahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Puștiul răcnea foarte convingător, că doar făcusem repetiții împreună înainte.

Apărea plin de pământ, țopăind (v-am zis că-l legasem la mâini și la picioare!), dar zâmbind victorios. Dinții lui strălugeau, albi, în întuneric. Fiară!

-Am venit să vă beau sângeleeeee, băăă! Pregătiți-vă să muriți!

Bunică-mea se închina palidă, mătușa la fel, iar unchiul Stan înjura de anafură, cristelniță și cristoși. Zău dacă știam pe cine! Și de ce?

A doua zi, bunica fugea la poștă și-o suna pe mama. Nu mai rezista! Doamne cât eram de bucuroasă!

-Am vorbit cu mă-ta, zicea ea la întoarcere, mai veselă și parcă întinerită. Vine să te ia vineri… Scap de tine!

-Să nu-i zici „mă-ta”!, strigam la ea cu ochii în lacrimi. Mama nu e „mă-ta”!!!, și plecam furioasă, trântind scaunul pe care ședeam.

 *****

Și, ca să mai las un semn remarcabil în urma mea, să mă pomenească toți, în vecii vecilor, Amin!, m-am dus la mătușa acasă și m-am urcat în pod, „să cotrobăi”. Îmi plăcea să fac asta, cu toată groaza pe care o aveam față de păianjeni. Căutam, nici eu nu știam ce.

Casa verilor mei era din chirpici moale, intra bățul cu ușurință în carnea ei. Într-o cameră unde nu dormea nimeni, mătușa ținea un război vechi, de țesut. Cu el făcea cuverturi și pături. Mă fascina războiul ăla. Îmi plăcea cum miroase ața. Dar mereu îi încurcam ițele, iar ea se supăra și nu ne mai dădea voie să intrăm acolo.

Eu n-o ascultam, păi cum era s-o ascult?

-Nu mi-e de ițe, le repar io, da` o să cadă tavanu` pă tine, Danieluțo, zicea ea. Nu vezi că e fărâmat?

(Așa vorbeau toți de acolo. Ziceau „fărâmat” în loc de stricat. La ei toate lucrurile, care nu funcționau cum trebuie, erau „fărâmate”: televizoarele, aparatele de radio, căruțele, fântânile, oasele, inimile…Pe mine mă distra teribil expresia și o foloseam excesiv.)

Da, tavanul de deasupra războiului de țesut era crăpat, îl înmuiase ploaia. M-am urcat în pod, fără nicio grijă.  M-am plimbat, am cotrobăit, i-am chemat și pe verișorii mei:

-Haideți, măăă, că am găsit o grămadă de cârpe pentru costumele noastre de teatru!

Nici n-am terminat bine de zis, că am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. A pârâit îngrozitor, apoi…buuuum! M-am trezit jos, îmbârligată în ițe, vătală, lemne, bucăți de pământ uscat și praf. O bucată de tavan căzuse cu mine.

Câteva clipe nici n-am mai putut respira, mă dureau plămânii, spatele, burta, capul ăla tâmpit care mă îndemna la rele, pulpele. Toate! Nu mă puteam mișca. Credeam că voi crăpa, așa că am închis ochii în așteptarea morții.

-Mămicăăăă, hai că a fărâmat Daniela podu` și a căzut!, țipa una dintre verișoarele mele. Cre că e moartă!

Mătușa a apărut instantaneu. M-a ridicat, m-a strigat, Danieluțooo, Danieluțooo!, m-a stropit cu apă rece. Mișcam, eram vie. M-a luat în brațe și m-a cărat până la bunica, ne despărțeau doar o casă. M-au întins pe pat, l-au chemat pe doctorul „Merlă”, care a venit în grabă. Omul m-a pipăit, m-a scuturat, m-a ascultat cu stetoscopul. Păream în regulă.

-Lapte! Să-i dați lapte!, a zis și s-a cărat.

*****

A doua zi, a venit mama de la București. Când m-a văzut, s-a înnegrit la față. Eram julită, cu ciulini în păr, zgâriată, vânătă, murdară la bot, cu buzele rupte de la căzătură, mă agățasem în niște cuie, naiba mai știe…Nici nu puteam vorbi, mă usturau îngrozitor.

M-a spălat, mi-a scos țepii din păr, din urechi, m-a țesălat și m-a îmbrăcat. Era supărată.

În tot acest timp, vecinii erau veseli ca la nuntă, chiuiau, se îmbătaseră, bucuroși că scapă de o pacoste. Numai copiii lor aveau ochii triști.

-Danielo, mai vii și la anu` să facem filme și „pese” dă teatru?, mă întrebau aproape plângând.

-Mai vin, mai vin…, ziceam cu buzele țepene. Da` să omorâți păianjenii din sat. Toți! Ne-am înțeles?

-Da. Ne-am înțeles.

Și îi vedeam cum se apucă de treabă, strivind carcalacii cu bețele, îndârjiți și plini de avânt. Erau oamenii mei!

Plecam fericită. Mama mă ținea strâns de mână și sufletul îmi era ușor, auzeam cum se coc strugurii în vii. „Nu cumva sunt mai înaltă? Ba daaaa! Am crescut. Ce tare sunt!”

Venea toamna, dar nu-mi păsa. Era bine!

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.