Florii fără mama

S-a întâmplat cu puțină vreme înainte de Florii. Brusc! N-a mai știut să vină acasă, avea goluri mari de memorie, era debusolată ca un copil rătăcit într-un oraș necunoscut. Mama […]

S-a întâmplat cu puțină vreme înainte de Florii. Brusc!

N-a mai știut să vină acasă, avea goluri mari de memorie, era debusolată ca un copil rătăcit într-un oraș necunoscut.

Mama plecase cu tata la piață, la Moghioroș și, când s-au întors, cu tramvaiul 41, el a coborât pe la ușa din spate, iar ea…a rămas în vehicul. A strigat-o, a așteptat-o. Degeaba.

Nea Fodor nu s-a alarmat prea tare, mai ales că apucase să lingă una mică la crâșmă, așa, de încălzire. „Vine ea…!”, și-a zis și, vesel, ca omul fără absolut nicio grijă, s-a dus acasă unde a deschis televizorul (prima lui iubire!) s-a pus în pat și…a adormit.

Biata mama! Lumea se rupsese pentru ea, crăpase în două definitiv. Era ea, spre drumul către moarte, și restul…

Rămăsese rătăcită în tramvaiul 41 care zbura spre necunoscut, așa, ca un dric colorat, cu multe fețe, cu ochi, cu buze, cu voci care vorbeau una peste alta, se împleteau, nu înțelegea nimic, ce ziceți, mă? Se chinuia să înțeleagă, să audă mai bine. Unde era? Unde se ducea? Ce avea în mâini? O plasă cu ceapă verde? Privirile i se încețoșau. Îi era sete. O sete înfiorătoare, dușmănoasă, care se agăța cu ghearele de carnea ei, pe dinăuntru.

„De ce nu se oprește tramvaiul ăsta? Și pe unde cobor? Dar unde merg eu? Unde mă duc?”

Culorile se amestecau, luminile străzii o dureau, îi înfigeau pumnale în ochi până în creier. Totul era în ceață, în fum…

În cele din urmă a reușit să se dea jos la Crângași. Câțiva tineri au împins-o din spate și, amețită, era să cadă. Dar n-a căzut. Încă!

 *****

S-a trezit apoi prin piață, printre tarabe. Căuta ceva și iar nu mai știa ce. Sau poate pe CINEVA? S-a oprit în fața unui chioșc cu răcoritoare și a cerut o sticlă cu apă plată.

-Cât costă? a întrebat sfârșită.

-3 lei.

A scos niște bani și i-a dat vânzătoarei, habar n-avea cât, pentru că femeia i-a mai cerut câțiva. O auzea cu ecou și iar nu înțelegea ce spune.

Apa era caldă, leșioasă, cu gust rău, ca o vorbă spurcată spusă la nervi.

A băut-o pe toată și odată s-a ridicat ceața aia dintre ea și lume. „Doamne, ce caut eu la Crângași?” Și s-a urcat la loc în 41 și a ajuns în sfârșit, acasă. Era după-amiază. Nea Fodor tocmai se întorsese pe cealaltă parte. Amorțise.

*****

De atunci, totul a început să se năruie, în fiecare clipă. Organismul mamei slăbea, se prăbușea în interior, celulă cu celulă murea. Numai zâmbetul ei, nesfârșit, nevinovat, care pe mine mă durea cumplit, rămânea la fel.

Veniseră Floriile din 2012. Ultimele ei Florii…Am fost împreună: mama, tata, Andrei și eu, la biserica din Drumul Taberei, cea de turla de aur, de lângă parc. Atunci mi-am dat seama că mama plecase din ea și asta mă înfuria extraordinar, nu voiam să moară, nu se putea asta, cum?! Îmi venea să țopăi, să dau din picioare ca în copilărie când nu-mi convenea ceva, să urlu și să bat cu pumnii în pereți. dar ce? Puteam eu să-i pun piedică Morții? S-o păcălesc? Să-i spun că o cheamă cineva din Honolulu și s-o mai lase nițel pe mama? Dar ce, Moartea e vreo proastă?

Înainte de a ajunge la biserică, am văzut-o pe mama râzând la Andrei și schimbând direcția de mers.

-Un` te duci, domne?, am strigat la ea. Biserica e în față, ce cauți în dreapta? (Ea voia să traverseze spre parc.)

M-a privit piedută-pierdută. Nu înțelegea.

Am luat-o de mână și nu i-am mai dat drumul până în curtea bisericii. Andrei, ca de obicei, nu era cuminte și trebuia să fiu cu pleoapa pe el. Acum era cocoțat pe o bancă, după trei secunde se urca pe o scară, sărea, apoi țuști pe un gard și iar sus, pe bancă.

Am fost în biserică, apoi mama a lăsat niște pachețele cu pomană unor săraci.

-Trebuie să vorbesc cu preotul!, a mai zis ea, cu același zâmbet care mă ustura.

-Păi du-te, i-a spus nea Fodor care, după cât îl cunosc eu, îi era cam sete și-a fi gustat „oarece” albitură.

Și mama s-a dus. Noi am rămas afară, în curte.

 *****

Am așteptat-o o oră să se întoarcă. Nu mai venea. Turbam. Eram obosită, îmi era frig, Andrei chițăia de foame, iar tata deja dispăruse prin piață. Nervoasa, am intrat din nou după ea. Și atunci am înțeles…

Mama stătea pierdută în mijlocul marii biserici, sub pantocrator și zâmbea de parcă văzuse ceva…Habar n-am dacă preotul a vorbit cu ea. N-am să aflu niciodată. Și nici nu mai contează. Treceau oamenii pe lângă ea, o loveau, ea se clătina puțin, iar zâmbea și-și aranja bretonul.

Acolo, în inima bisericii era Mama mea! Rătăcită. Bolnavă în ultimul hal, cancer cu metastaze la creier (d-aia uita unde a plecat sau unde se duce) și la plămâni. Mama.

Mi s-a făcut sufletul ghem și m-am dus la ea. Am luat-o de mână și a venit ca un miel, ascultătoare, și iar zâmbind!

A stat timp de o oră în biserică.

-Ce-ai făcut acolo? Am întrebat-o.

-Nimic. Am așteptat.

Aș fi vrut să plâng, dar mă tăia un pipi crâncen și ticălos, așa că am plecat și mi-am înghițit supărarea.

-Hai să mergem la Tip-Top să-i cumpăr lui Andreiuțu o prăjitură cu vișine, cum îi place lui, s-a trezit ea, dintr-odată.

-Da, vreau! a sărit și nepotul-Duracell căruia îi făcusem o coroniță din rămurele de salcie.

Am mers, ce era să fac? La un moment dat a apărut și nea Fodor zglobiu ca un cintezoi borțos și duhnind a rachiu penal făcut din ștrampi și fâș.

-Tac-tu are ficatul din beton, a râs mama și părea că-și revine.

Am intrat la cofetărie și ne-am așezat la o masă, în picioare, că n-aveau scaune. Mama s-a dus la coadă.

Și iar…a uitat ce căuta acolo. Privea ca într-un vis la vitrina cu prăjituri, ținea banii într-o mână, Doamne, o văd și acum când scriu…și NU ȘTIA de ce se află acolo. Oamenii, care stăteau și ei la rând, îi intrau în față, o dădeau pur și simplu la o parte vâzând că ea nu spune, nu cere nimic. Mi s-a făcut o milă cumplită, sfâșietoare. A rămas singură, față în față cu vânzătoarea, care s-a răstit, obraznică, la ea:

-Doamnă, vreți ceva d-aici sau nu? Staaați așa și vă uitați ca…

Atunci am explodat ca o grenadă de mână. N-am mai putut. Nu vă mai scriu ce i-am făcut acelei nefericite, ce a fost la gura mea, mai aveam puțin și-i puneam vitrinele frigorifice în cap. Și-a cerut scuze, dar pe ziua aia și-a încasat papara.

Mama mea zâmbea iar, dureros, inconștient, de rămas-bun.

*****

Apoi a trântit-o definitiv cancerul. Nu se mai putea ține pe picioare, voma întruna, amețea. Și, într-o zi caniculară, 5 iulie, a închis ochii pentru totdeauna. Am îngropat-o de ziua ei, pe 7. Ar fi împlinit 65 de ani. Nu mai zâmbea, mama. Zâmbetul ei a rămas la noi.

Suferința îi desenase între ochi cute adânci și, Doamne!, obrajii ei erau exact așa cum am văzut la muzeul păpușilor de ceară… Reci, foarte tari, de păpușă mare care nu înțelege. Mama nu mai era acolo, plecase din trup.

De atunci, în fiecare an când vin Floriile, mă ia cu frig și mă rupe în două mila. Mi-e milă încă de ea, de inconștiența și de rătăcirea ei de atunci, din ziua în care stătea ca o puică pierdută în mijlocul bisericii, ca-ntr-un cuib părăsit.

Dana Fodor Mateescu

(3 aprilie 2015)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.