Jariştea, iubirea mea

Toate materialele postate pe acest blog sunt proprietatea exclusiva a Editurii MATEESCU. Orice preluare a unui text, a unei fotografii sau a unui material video se va face doar cu […]
Toate materialele postate pe acest blog sunt proprietatea exclusiva a Editurii MATEESCU. Orice preluare a unui text, a unei fotografii sau a unui material video se va face doar cu acordul nostru.

Responsabilitatea juridica pentru comentariile postate de catre cititori pe siteul nostru apartine exclusiv acestora. Ne rezervam dreptul de a elimina mesajele care nu se refera la subiectele abordate de noi, cele cu un caracter jignitor, antisemit, xenofob, rasial, etc.( Editura MATEESCU)

******

Eram în 2001 și ne documentam de zor pentru un reportaj, de o pagină, în ziarul Național, despre crâșmele din București. Un fel de glissando, începusem de la cele mai penale și mai ieftine, din mahalele, unde erai norocos dacă scăpai netăiat și cu glicemia la locul ei și trebuia să încheiem apoteotic, cu alea de fițe și arome interbelice.

Le-am luat la rând. Am început cu o cârciumă ABSOLUTĂ, la piciorul pasarelei Grivița, nici nume nu avea. Pereți din tablă, scaune din plastic, mese le fel, ornamente colorate, tot din plastic, pictate cu caca de muscă, ziduri înnegrite de fum, miros crunt de ars și disperare. La fix! Îmi aduc aminte și azi. La un radio nevăzut cânta Angela Similea. Un albastru infinit…Am cerut bere rece. Ceva ieftin, nici nu mai știu.

Când sufla vântul, (trăgea pe la încheieturile crâșmei!), se hurducăiau pereții. Atunci, intra la noi un pui de miros, iarbă udă și pelin, amestecat cu zgură și traversă uleioasă de cale ferată „A, nu vă speriați!, ne-a liniștit patronul și totodată chelnerul, iarna e mai nasol, că să ridică și acoperișu`, zici că râde cârciuma, da` asta-i situația…ne dăscurcăm cu ce avem.”

Mușteriii? Unul și unul, oameni necăjiți, din zonă, cu o bătătură de copii obraznici, neveste bolnave și rele de gură, bărbați obosiți, cu ficatul cât un geamantan și plămânii mâncați pe jumătate, câțiva foști pârnăiași, șmenuiți de lamă pe frunți sau pe obraji. Am aflat acolo cele mai teribile povești, pe unele vi le-am spus și vouă, altele încă sunt în mine, nu vor să iasă încă.

Și n-am pățit nimic. Când am ieșit, toți mi-au spus „Sărumănaaaa, domnișoaraaaa!” și au ridicat sticlele, pleoapele, coatele, halbele, țigările… în cinstea mea și a lui Răzvan.

*****

În alte zile am continuat cu un restaurant chinezesc, altul rusesc și, la sfârșit, ne-am oprit la Jariștea. Daaa, celebrul Jariștea, locanta Laurei, cârciumăreasa, doamna cu multe pălării și istorii extraordinare, Chera Calița. Denumirea asta i-a fost dată de însuși strănepotul lui Caragiale, Horia Pană. Ce mai vreți?!

Calița! Ce femeie, domnule! Inimă mare și caldă.  În vremurile de altădată, împărțea pe la amărâți tot ce avea mai bun prin casă. Cică Podul Calicilor și-ar fi căpătat numele ăsta, pentru că doamna Calița acolo  dădea de pomană.

Noi eram doi jurnaliști, reporteri de teren, înainte de salariu, adică fără bani.  Nici gând să comandăm ceva, Doamne ferește!!!, la restaurantul chinezesc am băut apă (apa-i foarte bună, ajută celulele!), iar la celelalte ne-am plătit singuri consumațiile (apă, suc), n-am acceptat nicio atenție. Eram foarte stricți la capitolul ăsta.

În fine, am ajuns la Jariștea, după ce am vorbit în prealabil cu Laura, la telefon.

-Vă aștept pe la 8! 8 și ceva. Intrați, spuneți că veniți din partea mea, vă așezați la o masă, veți fi conduși acolo, mâncați, vă simțiți bine…vin și eu când termin, ne-a zis.

-Nu, vă rog, noi nu putem să stăm mult, a mințit-o Răzvan. Vorbim și atât. Vă mulțumim frumos, dar trebuie să ajungem acasă. Textul trebuie predat mâine.

-Lasă că vedem noi, a mai zis doamna și a închis

La opt eram acolo. O seară de iunie, frumoasă ca o artistă de cinema cu picioare lungi și bronzate. Chelnerul, un superb, ne-a dus exact la o masă, lângă scenă, ne-am așezat și…am început să așteptăm. Locanta arăta teribil, pe gustul meu, atmosferă de epocă, imagini din Bucureștiul interbelic, Micul Paris în persoană, obiecte vechi, tablouri, amintiri…Un loc din care să nu mai pleci.

Eu nu mâncam seara de obicei, dar atunci îmi plângea gura. Mirosea demențial a friptură, grătar, sarmale, mămăligă cu brânză, tochitură, cârnați, pește…Uuuu, mamă!

Vinurile casei, catifelate ca și cortina de la teatrul Metropolis, chemau buzele arse de soare sau de amor. Înghițeam în sec. În buzunar aveam fix 11.000 de lei vechi, adică 1,10  în banii de azi. Atâta costa o sticlă de apă plată. Am cumpărat-o pe loc.

De fiecare dată când mă uit la Filantropica lui Nae Caranfil, îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat în seara aia și mi se pune un cârcel în stomac. Filmul a apărut DUPĂ, în 2002. Mai știți scena aia în care Miruna-Mara Nicolescu era la masă, la Jariștea, cu Ovidiu-Mircea Diaconu? Ei, ăia eram noi!

Trec zece minute, douăzeci, treizeci.

-Băi, ce face doamna Laura de nu mai vine?

-Sun-o!

Răzvan o sună. Laura nu răspunde.

-O fi uitat de noi.

-Precis a uitat.

Se face ora 9. Începe și programul artistic. Slavă cerului! Intestinele îmi cântau pe toate tonurile. Ba gros, ba subțire: ghiorrrț, gogâlț, sclaaanț, blanț, grrr.

Între timp, garsonul ne-a pus în față lista bunătăților. Ne-am chiombit, dădeam din cap, sanchi știam despre ce e vorba, ne scărpinam sub bărbie, ne făceam semne pe sub masă cu vârful pantofilor, dar, după o analiză amănunțită, n-am cerut nimic. Frumușelul s-a uitat, la noi, ciudat.

– Cum nimic?

– Pfffiiii, tocmai am mâncat la alt restaurant, suntem sătui, vrem doar o apă plată, mulțumesc!, am zis eu, cam verde la fețișoară.

Ne-a adus apa și a împărțit-o egal, regal, ca un profesionist. Un pahar mie, altul lui Răzvan. Am băut. Tii, că bună mai era!

Apoi, ca un făcut, „domnii artiști lăutari”, – așa vorbea despre ei un tip de la o masă vecină, – au început să ne cânte duios. Solista (nu-mi amintesc exact cine era, sorry!) a venit la masa noastră și, întocmai ca în Filantropica, s-a pornit pe interpretat melodii de amor.

Porumbeii, firește, eram noi. Eu, cu mutra mea de păpușă părăsită și cam cretinuță, cu un carnețel pe masă și un pix în mână, la care țăcâneam non-stop, Răzvan melancolic și cu niște ochi ca bomboanele M&M albastre. Arătam într-un mare fel!

După 15 minute, mă luaseră căldurile val, tremuram, toată locanta era cu pleoapa pe noi. Mi se părea că lumea arată cu degetul spre masa noastră, măi, cine să fie ăștia de le cântă atâta? M-am speriat.

Normal ar fi fost ca noi să scoatem niște bani și să dăm lăutarilor, așa cum se procedează de obicei. Dar dacă nu aveam nimic (ultimii bani îi cheltuiserăm pe apa plată) le ofeream numai zâmbete luminioase, de mă dureau fălcile.

Și tocmai când să ciripesc și eu ceva, apare garsonul cu o tavă maaaaaaaaaaaaaaaaare, plină cu aperitive. Numai minunății. Cârnați uscați, salam de casă, afumat, brânză de oaie, de capră de vacă, slană, ceapă din aia roșie, etc.

Îmi venea să mușc din masă! Răzvan făcea fețe-fețe

-Domnule, noi nu am comandat nimic. Am venit pentru…

-Știu, știu! a zis tipul, dar și-a văzut de treabă mai

departe, punându-ne tacticos, în farfurii, mâncarea.

-Mâncăm?, m-am rățoit la omul cu bomboane albastre în loc de ochi.

-Mâncăm, ce vrei să facem? Sau poate dorești să te fac un dans?!

Și s-a apucat de balotat cu râvnă și spor.

Când solista a zis „Draga meaaaa, oooooof, am iubit și-am să iubesc,/ Măcar să mă prăpădesc/ O românca și-o armeancăăăă, ovreică nebotezatăăăă,/ Mă duc la ea ca mi-e draga,/ Bat-o Dumnezeu s-o batăăă!”, a apărut și

vinul de casă, rozaliu, jucăuș, pus pe șotii.

-Bem?

-Bem!

Am băut. Am și mâncat. E drept, eu cu noduri și cu mare teamă. (Băi, cu ce plătim? Deja mă gândeam de la cine să mă împrumut.)

Pe la zece și ceva a apărut și Laura cârciumăreasa. Pălărie, dantelă, parfum de epocă. Îmi venea s-o pup. Și chiar cred c-am făcut-o! Tiii! Am vorbit câte-n lună și-n stele, ne-a povestit, ne-am amintit. Am scris frumos, vinul ne mângâia pe obraji, ca un prieten, noi îl mângâiam pe el…

S-a făcut 12 noaptea. Trebuia să plecăm. Textul era deja compus, ad-hoc, iar stăpâna locantei ne-a întrebat cu o voce cântată:

-V-a plăcut, copii?

-Daa, foarte mult. Doamnă, trebuie să vă plătim consumația.

-Ce? Să n-aud nimic! Totul e din partea casei. V-am urmărit. Sunteți tare sinceri și simpatici, ha, ha, mi-a plăcut când Răzvan a zis că ați avut doar 11.000 de lei în buzunar! Ha! Ha! A fost plăcerea mea. Una e coana Calița în București!

M-am înroșit drapel și abia așteptam să plec, cu toate că aș fi vrut să mai rămân. Până în Ghencea, am mers pe jos. Nici n-am simțit.

De atunci au trecut ani şi ani. Dar, de fiecare dată când mă uit la Filantropica, îmi amintesc…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.