O zi la Gara de Nord

Gara de Nord nu doarme niciodată. Ea suferă de insomnii superbe, sclipitoare, devastatoare. Zvâcnește ca o iapă nărăvașă, încordată și îndrăgostită, așteptând. Trenurile sunt copiii. Pleacă, se întorc, stau un timp […]

Gara de Nord nu doarme niciodată. Ea suferă de insomnii superbe, sclipitoare, devastatoare. Zvâcnește ca o iapă nărăvașă, încordată și îndrăgostită, așteptând.

Trenurile sunt copiii. Pleacă, se întorc, stau un timp la sânul ei de mamă, apoi iar pleacă departe.

Eu am crescut odată cu ea. Vreo 40 de ani am trăit-o și m-a trăit, am respirat-o și m-a respirat. Locuiam în apropiere și noaptea, din pătucul meu, îi auzeam locomotivele cum țipă. Când eram mică, o asemănam cu o biserică mare, vie, aurie privită de jos, de la nivelul meu. Zgomotele ei aveau un ecou ciudat, iar cântecul, care se auzea din când în când la megafoane, mă făcea să fiu veselă mereu.

Azi o simt altfel. Murdară, plânsă, cu unghiile netăiate, stingheră, cotropită, bolnavă, pișată pe fuste…

Oamenii se plimbă prin ea ca furnicile, odată cu mirosurile care-i inundă din toate părțile. Pulpe de pui și aripioare de la KFC, plăcinte cu mere, ștrudel cu brânză, pizza, covrigi cu mac, aurolac înțepător, fum de țigară ieftină.

Călătorii vorbesc multe, oftează ardelenește, ungurește, în perfect simplu sau moldovenește, beau cafele de 1 leu de la automate, mestecă pateuri cu brânză dubioasă ori scuipă, vitejește, coji de semințe.

Gara ațipește, din când în când, toropită de căldură vara și amorțită de frig iarna. E gara mea și o iubesc.

Pe mine mă atrage mereu și, când nu pot să merg pe câmp sau prin centrul Bucureștilor, mă opresc direct la ea și-i privesc oamenii.

Bate un vânticel șmecher, târând după el, cine știe de unde, o aromă de tei. Mi-am luat o cafea de la automat, și bineînțeles am uitat să-mi pun zahăr. E amară ca fierea. Prin fața mea trece un șuvoi cald de suflete. Boschetari rupți de lume, călători grăbiți, înceți, triști, nepăsători, săraci, mai puțin săraci, supraponderali majoritatea, cărunți, chelioși, blonzi, bruneți, cu negi, cu ochelari, cucoane parfumate, cu sprâncene pictate-tatuate și strâmbe, cu taioare și încălțate cu pantofi luați de la NIRO, cu tocuri înalte, femei de la țară, în șlapi, bărbați care duhnesc a alcool și-a ceapă, copii care plâng de sete sau de oboseală.

Linia 11. În față, tocmai a oprit trenul de Slobozia. Pe peron, pe scaune, o familie de amărâți așteaptă ceva. Sau pe cineva? Sunt binedispuși cu toții, de zici c-au câștigat la LOTO. Afară de un băiețel, de vreo 8 ani, care doarme un somn cumplit, cu capul dat pe spate și gura deschisă. Parcă ar fi săpat tranșee cu scobitoarea.

…………….

Mai departe veti putea citit în volumul Povestiri din București, care va apărea în curând la editura Cartea Românească.

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.