O zi la Gara de Nord

Gara de Nord nu doarme niciodată. Ea suferă de insomnii superbe, sclipitoare, devastatoare. Zvâcnește ca o iapă nărăvașă, încordată și îndrăgostită, așteptând. Trenurile sunt copiii. Pleacă, se întorc, stau un […]

Gara de Nord nu doarme niciodată. Ea suferă de insomnii superbe, sclipitoare, devastatoare. Zvâcnește ca o iapă nărăvașă, încordată și îndrăgostită, așteptând.

Trenurile sunt copiii. Pleacă, se întorc, stau un timp la sânul ei de mamă, apoi iar pleacă departe.

Eu am crescut odată cu ea. Vreo 40 de ani am trăit-o și m-a trăit, am respirat-o și m-a respirat. Locuiam în apropiere și noaptea, din pătucul meu, îi auzeam locomotivele cum țipă. Când eram mică, o asemănam cu o biserică mare, vie, aurie privită de jos, de la nivelul meu. Zgomotele ei aveau un ecou ciudat, iar cântecul, care se auzea din când în când la megafoane, mă făcea să fiu veselă mereu.

Azi o simt altfel. Murdară, plânsă, cu unghiile netăiate, stingheră, cotropită, bolnavă, pișată pe fuste…

Oamenii se plimbă prin ea ca furnicile, odată cu mirosurile care-i inundă din toate părțile. Pulpe de pui și aripioare de la KFC, plăcinte cu mere, ștrudel cu brânză, pizza, covrigi cu mac, aurolac înțepător, fum de țigară ieftină.

Călătorii vorbesc multe, oftează ardelenește, ungurește, în perfect simplu sau moldovenește, beau cafele de 1 leu de la automate, mestecă pateuri cu brânză dubioasă ori scuipă, vitejește, coji de semințe.

Gara ațipește, din când în când, toropită de căldură vara și amorțită de frig iarna. E gara mea și o iubesc.

Pe mine mă atrage mereu și, când nu pot să merg pe câmp sau prin centrul Bucureștilor, mă opresc direct la ea și-i privesc oamenii.

Bate un vânticel șmecher, târând după el, cine știe de unde, o aromă de tei. Mi-am luat o cafea de la automat, și bineînțeles am uitat să-mi pun zahăr. E amară ca fierea. Prin fața mea trece un șuvoi cald de suflete. Boschetari rupți de lume, călători grăbiți, înceți, triști, nepăsători, săraci, mai puțin săraci, supraponderali majoritatea, cărunți, chelioși, blonzi, bruneți, cu negi, cu ochelari, cucoane parfumate, cu sprâncene pictate-tatuate și strâmbe, cu taioare și încălțate cu pantofi luați de la NIRO, cu tocuri înalte, femei de la țară, în șlapi, bărbați care duhnesc a alcool și-a ceapă, copii care plâng de sete sau de oboseală.

Linia 11. În față, tocmai a oprit trenul de Slobozia. Pe peron, pe scaune, o familie de amărâți așteaptă ceva. Sau pe cineva? Sunt binedispuși cu toții, de zici c-au câștigat la LOTO. Afară de un băiețel, de vreo 8 ani, care doarme un somn cumplit, cu capul dat pe spate și gura deschisă. Parcă ar fi săpat tranșee cu scobitoarea.

O fetiță de nici doi ani aleargă după o mingiuță albastră, cam cât o mandarină. Cade, se ridică, iar fuge, iar cade. Mingiuța ajunge sub tren. Mi se strânge inima și sar de pe scaunul meu, care se hâțână. Fetița nu pățește nimic, pentru că un tip din gașca lor sare și i-o aduce. Fetița e fericită și începe să morfolească mingiuca-ntre dinți. Dintr-un cărucior se dă jos un alt copilaș, și mai mic. E desculț. Îi văd tălpițele de păpușă. N-are un an, pentru că merge de-a bușilea. Prin gară! Printre picioarele călătorilor, pe sub scaunele de pe peron. A găsit ceva bun (așa crede el, săracul!) îl ia în mânuța și-l duce la guriță. E un chiștoc de țigară. Piticului nu-i place, n-are un gust bun. Îl aruncă și pleacă mai departe, în explorare. Se bagă pe sub scaune acum. Iar a găsit ceva. O fi o piatră? Nu. E o linguriță din plastic. Îi cresc dinții și-l mănâncă gingiile, precis. E nervos. Ia lingurița și-o ronțăie mulțumit. Cineva își aduce aminte și de el.

-Făăă, da` unde-i Alberto?

-Unde-i băiatu`, fă? Albeeeertooo!

-Aaa, iete-l-ăi. Pă sup scaune. Hă! Hă!!

-Haidi, mă, ceă cauți acolo?, zbiară mă-sa bucuroasă. Na aci, pufuleți!

O locomotivă țipă, jupuită de vie, la linia 1. Îmi rămâne amăreala-n gât.

„Avem ciorapi dă bărbați, avem șosete dă damă, ieftine, ieftine…Avem ace dă siguranță și leucoplast.”, zice cu accent pe A, un băiat în pantaloni scurți. Mare comersant!

Lângă mine, o domnișoară cu geamantan și fustă scurtă „se dă” pe Facebook. Așteaptă trenul de Iași, precis. Are un iPhone de ultimă generație și unghii luuungi, pictate și neconvenționale. Nu pricep cum de reușește să trimită mesaje. Desface o ciocolată mare și începe s-o înfulece. În trei minute a înghițit-o pe toată. Aerul miroase dulce în jurul ei, acum. Pe un alt scaun, un bărbat mănâncă roșii cu pâine, ceapă și brânză. Alături are o bere la tablă. Merge!

O băbuță în negru moțăie odată cu gara. Are fruntea în palme. Oare la ce s-o gândi?

-Mamaie!, Breee, n-auzi?! Trenu` lu` matale nu vine la linia asta, e tomnai la cealantă. Auzi?

-Aud, aud…răspunde bătrâna trezită și speriată.

-La câte vine trenu` dă Craiova, domne? întreabă un bărbat între două vârste, cam surd.

Dar nu-i răspunde nimeni.

În față, la aceeași linie 11, doi bărbați cară într-un căruț un ditamai frigiderul de 1.80. Magaoaia e lipită gospodărește, cu scoci. Oamenii sunt cam bătrâni și se optintesc din două în două minute. Își trag sufletul. Au obosit. Le crapă capul de efort. Cred și eu! Stau nițel, răsuflă adânc, apoi unul dintre ei ridică frigiderul, hopa!, și-l suie în tren. Obiectul rămâne înțepenit, exact la una dintre urcări, mai precis la cea din dreapta. N-au unde să-l mai ducă, nu intră! Așa că, cine are chef să urce în tren, n-are decât să-l ocolească! Ce? Nu sunt destule uși?

Șeful de tren trece pe lângă ei și se face că nu vede nimic. E așa de plictisit!

Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu` apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală:

„Avem superunghiere și forfecuțe, avem superunghiere și forfecuțe…”.

Un vlăjgan obosit, ieșit din tură, posibil agent de pază, după vestimentație, o oprește și-și cumpără o unghieră bengoasă. Retează și copitele cele mai tari!

Se trântește apoi pe un scaun, lângă domnișoara umflată de ciocolată, și începe, tacticos, să-și taie unghiile din carne. Una, două, trei…, zece. Gata! A mai trecut o zi din viața lui.

Fragment din volumul Povestiri din București – editura Cartea Românească

Dana Fodor Mateescu

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.