Prietenul meu, canibalul…

Pe la sfârșitul anilor 90 am cunoscut un tip, un personaj ciudat, care zicea că fusese în tinerețe prin Africa și că mâncase carne de om, invitat fiind de un […]

Pe la sfârșitul anilor 90 am cunoscut un tip, un personaj ciudat, care zicea că fusese în tinerețe prin Africa și că mâncase carne de om, invitat fiind de un trib, tumbu-lumbu, kuku-buku….nu mai știu numele, să mă iertați.

Mi-am adus aminte de el, pentru că, în timp ce făceam curat, zilele trecute, printre hârțoage și carnețele, am găsit o agendă de atunci, cu diverse însemnări jurnalistice, printre care și câteva idei din conversația purtată cu onorabilul cetățean.

Nu l-am crezut, firește, omul părea că bate câmpii cu o patimă cruntă, nu avea toate becurile aprinse-n cap, era cam creepy, dar pentru revista la care colaboram era os pe varză povestea lui.

Totuși, dacă 15 % era adevărat din tot ce depăna, cu o frenezie de neimaginat, ar fi trebuit să mă ridic și să mă car de acolo! Dar n-am plecat. Am înregistrat cu reportofonul și am  scris în agendă. Mă uitam îngrozită la degetele lui, la gură, la buzele cu nițică spumă în comisuri, la dinți,…Brrrr! Ăsta înghite oameni, domnule! foto edituramateescu.ro cranii

*****

Am vorbit ore în șir despre în câte feluri poate fi preparată carnea de Homo sapiens sapiens, despre un măcelar din Insula Saint Louis, pe la 1871 care vindea pulpițe de băieți și de fete și avea un succes nebun, se umpluse de lovele.

Uuuuu! Deja vedeam articolul semnat Dana Fodor pe prima pagină, ce mai!  Când o să-l citească tata, împreună cu toți colegii lui de la CET Vest, o să se umfle ca un curcan, de mândrie! Deșteapă fată mai are! Parcă și-l auzeam: „…isteață ca mine și frumoasă ca maică-sa, hi, hi, hi!”

*****

Omul care avea chemări canibale mi-a mai povestit despre cele 900 de zile ale asediului din Leningrad, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, episod cumplit din istoria omenirii, atunci când naziștii au izolat orașul și milioane de persoane au rămas fără hrană. Un oraș pustiit, cu bolnavi și ființe fără apărare. Cică nu mai erau pe străzi nici pisici, nici căței, nici șobolani și nici porumbei. Fuseseră mâncați. Tot rușii au rupt tapetul de pe pereți și au mâncat cleiul, pentru că au crezut că e făcut din… pătlăgele roșii. Bieții de ei, au fiert curelele, pantofii și valizele din piele, au mâncat rujuri, pelerine din piele de bou, haine de blană (bleah!), fard de obraz și iarbă.

Cei care au supraviețuit erau canibalii. Prindeau copiii și-i mâncau. Carnea lor era foarte bună la gust. După carnea de copil, a doua în ordinea preferințelor era cea de femeie, al cărei trup avea mai multă grăsime. Carnea de femeie era mai gustoasă, deși îndura aceiași foame ca și bărbatul. După unele relatări, la începutul iernii, se vindeau deja prin piață prăjituri din carne de om.

 

Interlocutorul meu mi-a citit și dintr-o carte, Istoria canibalismului, de Manuel Moros Pena, pe care, ulterior, am cumpărat-o și eu, că n-am mai rezistat. A mea este scoasă la editura Corint. A lui nu știu unde a fost editată, pentru că nu m-a lăsat s-o ating, zicea că e prea valoroasă.

*****

La sfârșit, adică după vreo trei ore de vorbărie, l-am oprit și l-am întrebat brusc.

-Dacă ziceți că ați mâncat carne de om, puteți să-mi spuneți care e cea mai bună bucată dintr-o femeie? Adică, dacă ar fi să faceți o tocăniță din mine, ce ați arunca în cratiță?

S-a scărpinat în barbă, a plescăit rânjind lugubru, și, dup-aia a zis:

-Măăă, să nu cumva să scrii așa ceva în ziarul ăla al tău!

-Cum să nu scriu? Păi de ce am venit?

-Poate că ai venit să mă vezi… Poate că erai curioasă. Bine. Îți spun, dar dacă publici asta, te dau în judecată și dup-aia te și mănânc!

-Nu scriu! Chiar sunt curioasă.

-Bine! Să știi că cea mai bună bucățică dintr-o femeie este…antebrațul, fript la grătar, cu salată de andive și ulei de măsline. (Ptiu! Ferească Sfântul Mucenic Iraclie!)

Instinctiv, mi-am ascuns mâinile, dar era târziu.

-Te-am examinat de când a intrat, stai liniștită! Ale tale sunt durdulii, împănate, ar lăsa un sos excelent! Pun un pic de piper alb, rosmarin, busuioc…

În momentul ăla m-am și văzut tranșată. Un curent rece mi-a străbătut de sub limbă, până-n creier. Și apropo de creier!

Nebunul era leșinat după creier, după organe în general! Cică asta e „veriga lipsă” în evoluția lui Hommo Sapiens. „Maimuțoii” își haleau dușmanii, prizonierii de război, iar creierele lor le dădeau înțelepciune și putere. Ce chestie!

-Așa am ajuns noi ce suntem, domnișoară! Mâncând creier uman.

-Sunteți sigur?

-Categoric! Știu că e o teorie îngrozitoare pentru unii, dar eu sunt adeptul hotarât al acestei idei. Dezvoltarea impresionantă a creierului uman se datorează canibalismului. Tu știi că specia noastră a fost SINGURA ….(și când a zis cuvântul ăsta, a căscat ochii cât cepele și a început să saliveze ca lupul din Capra cu trei iezi, jur!) …. dintre primate care a mâncat creierul semenilor ei?  Canibalismul presitoric, domnișoară! Canibalismul preistoric. Fără el nu ar fi existat nici Da Vinci, nici Mozart, nici Aurel Vlaicu și nici Einstein. Canibalismul preistoric a permis ființelor umane să împrumute amintirile, inteligența, spiritul și talentul de la cei cărora le mâncau creierul.

Când am auzit așa ceva, m-am ridicat. Voiam să plec, gata! Era destul. Mă durea și capul. Mi-am strâns catrafusele și am dat să ies. La plecare, „canibalul” mi-a surâs fermecător:

-Stai liniștită. Pentru mine nu ești interesantă. Nu m-ai dat pe spate cu inteligența ta. Dar dacă o să naști vreodată, păstrează-mi placenta! O să fac o supă.

-Hai sictir, cretinu` dracului!, i-am zis în interiorul  creierul meu prost și am plecat.

*****

Articolul meu „minunat” n-a apărut niciodată, nicăieri. Am refuzat să-l mai scriu. „Canibalul” mă tot suna: „Când cumpăr ziarul? Când? Când?”

L-am lăsat cu ochii în soare și m-am concentat asupra altor subiecte, mai…normale. Dar de atunci, de fiecare dată când am o bucată de carne în farfurie, îmi amintesc de el și mi se pune un pumn în gât.

Mai jos, vă invit să parcurgeți câteva fragmente din Istoria canibalismului, o carte extrem de interesantă.

*****

În cele 900 de zile asediul Leningradului, Harrison E. Salisbury povestește cazul unui cetățean care a văzut o movilă de zăpadă însângerată unde fuseseră aruncate capetele unui bărbat, ale unei femei și ale unei fetițe. Unul din soldații care se întorceau de pe front ca să le aducă alimente rudelor au devenit victimele canibalilor, care îi preferau fiindcă erau mai bine hrăniți. Poliția a creat o divizie specială pentru a-i urmări. Au reușit să prindă și să închidă 260 dintre ei, iar pe suspecții încăpățânați îi amenințau că îi vor băgau în celula canibalilor, unde aceștia se devorau unii pe alții.

*****

Numărul canibalilor era atât de mare, încât rușii au fost nevoiți să organizeze patrule formate din bărbați recrutați dintre ofițeii captivi. Rușii i-au dotat cu leviere și le-au ordonat să-i omoare pe toți devoratorii întâlniți. Patrulele se ghidau după pâlpâirea trădătoare a micilor focuri la care canibalii își pregăteau mâncarea în timpul nopții.

Doctorul Vicenzo Pugliese a făcut parte din una dintre patrule. Într-o noapte, când a cotit-o după un colț, a surprins un bărbat care prăjea ceva ce semăna cu un cârnat înfipt în vârful unui băț. Apropiindu-se, pe Puglisese l-a copleșit greața când și-a dat seama că era o trahee de om.

*****

Consumul de carne în zona Nigerului avea loc într-un cadru complex. Sufletele strămoșilor făceau parte din „ordinea divină”, de aceea, a le mânca trupul era o „datorie sacră”. Când se hrăneau cu un dușman, războinicii căutau nu numai să dobândească virtuțile acestuia, puterile lui, ci și să evite răzbunarea mortului. Unii credeau că spiritul se află în cap, alții că el se plimbă prin corp, așa că erau obligați să înfulece tot omul.

Se știe că misionarii și colonizatorii au încercat din toate puterile să combată antropofagia, dar băștinașii au renunțat foarte greu la canibalism. J.P. Murray, delegat guvernamental și ofițer de justiție în Noua Guniee, la începutul secolului al XX-lea, scria în jurnalul său: „Unor triburi din această țară le place carnea de om și nu vor să știe de ce nu trebuie să o mănânce. Bineînțeles că n-am fost în stare să-i dau un răspuns convingător unei indigene care mă întreba: „De ce nu trebuie să mănânc carne de om?”

Un alt misionar vorbea despre un trib african:

Într-o anumită ocazie, când un european i-a spus că obiceiul de a mânca din carnea de om este extrem de injositor, canibalul i-a răspuns: „De ce înjositor? Voi mâncați oi, capre și găini, care sunt animale de ordin inferior, în timp ce noi mâncăm oameni, care sunt mari și se află mai presus de orice; voi sunteți cei înjosiți.”

*****

Canibalii din bazinul Nigerului mâncau carne de om din plăcere. Antropologul P.A. Tablot a scris în Southern Nigeria (1921) că băștinașii mâncau carne de om deoarece era cea mai bună dintre toate. Străinii care îndrăzneau să pătrundă în zona triburilor nigeriene erau capturați și uciși, iar carnea lor era mâncată sau vândută. „Acum puțin timp, căpetenia l-a făcut prizonier pe unul dintre inamicii lui. Mai întâi i-a smuls nasul și urechile cu multă satisfacție, iar apoi l-a jupuit de viu. Cadavrul a fost mâncat, iar din pielea lui au făcut o tobă.”

Inamicii prinși erau aduși ca ofrandă șefului, în fața altarului zeilor războiului. Cei care trăiau în Insulele Fiji considerau că cea mai bună modalitate de a mânca un om era să-l fierbi cu totul. Victima era obligată să se așeze pe jos, cu laba piciorului sprijinită pe coapse și mâinile în față. Era legată și băgată la cuptor. După „preparare”, adică după o oră, carnea de om (puaka balava, adică porc lung) era tăiată în bucăți și împărțită zeilor războiului și întregului trib.

Fijienii spuneau că această carne de om era greu de digerat și le provoca o constipație deranjantă. Dar pentru a preveni acest neajuns, carnea de om era combinată cu verdețuri, garnituri din cartofi dulci și roșii sălbatice. Bucățile cele mai alese, inima, coapsele și brațele, erau destinate șefilor și preoților, iar restul era pentru războinici.

(sursa: Manuel Moros Pena, Istoria Canibalismului, editura Corint).

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.