Bere neagră, cârnaţi trandafirii, ştrudel cu mere şi mult vals

În secolul al XVIII-lea, ritmul valsului iese de pe scena de teatru şi ajunge în cafenele, grădini, restaurante şi berării. Iubirea vienezilor pentru vals continuă până în zilele noastre… În […]

În secolul al XVIII-lea, ritmul valsului iese de pe scena de teatru şi ajunge în cafenele, grădini, restaurante şi berării. Iubirea vienezilor pentru vals continuă până în zilele noastre…

În istoria culturii europene, denumirea de vals apare prima dată în 1787, în opera “Una cosa rara” de Vicenzo Martin Y Soler. În urma concursului câştigat, unde Mozart prezentase „Nunta lui Figaro”, o operetă cu finalul intitulat „vals”, această melodie se răspândeşte uluitor pe la baluri, prin saloanele aristocraţilor vienezi sau prin grădini de vară, sub titlul “Cosa rara”.

Cu ritm antrenant şi armonie rudimentară pătrunde în picioare, devine dansul preferat al populaţiei de atunci. Mozart ajunge să compună nişte variante, doar ca să le vândă. Este denumit “vals vienez”, spre a-l deosebi de “länder-ul” de origine germană.

În secolul al XVIII-lea, Adalbert Gyrowetz, Dionys Weber, Johann Heinrich Walch, Friedriech Schneider,compun scurte enunţări melodice asemănătoare, dar care nu rezistă. Johann Nepomuk Hummel – discipol al lui Mozart şi prieten cu Beethoven – scrie nişte valsuri pentru inaugurarea sălii de bal “Apollo”. Dar toţi muzicienii amintiţi nu-l vor egala pe Johann Strauss, tatăl, cel care a extaziat ani în şir, cu vioara lui fermecată, compunându-le şi cântându-le valsuri, în vestita grădină vieneză „Spearl”, loc unde se naşte cu adevărat valsul cu ecouri până în zilele noastre.

La un sfert de secol după inaugurarea grădinii „Spearl”, berlinezul Heinrich Laube scria: „O seară la Spearl, când grădina e acoperită de tufele înflorite, este cea mai potrivită pentru a înţelege sufletul vienez. Sub copacii strălucind de lampioane, pe sub bolţile de verdeaţă, lumea de la mesele fără număr, bea, glumeşte, ascultă muzică. Valsurile curg din orchestra de pe estradă şi muzica aprinde în ascultători neastâmpărul diabolic al tarantelei. În fruntea orchestrei se află capelmaistrul Johann Strauss, numit şi «Napoleon al Austriei»”.
Valsul: modă şi patimă

În 1809, Viena fusese ocupată de trupele franceze. Napoleon se instalase într-un salon fastuos al palatului Schönbrunn, cu portrete de împăraţi şi arhiducese pe pereţii tapetaţi cu mătase. Într-una din seri, după ce i se prezentă fragmente muzicale din operele lui Cherubini, compozitorul său preferat, Napoleon întreabă pe unul din interpreţi despre preferinţele vienezilor în materie de muzică şi dans. “Vals, majestate!” îi răspunde acesta. Interesat despre cum se traduce cuvântul, interpretul îi răspunde împăratului: „În franţuzeasca noastră de la Dunăre se cheamă vals”. Bonaparte ştia de la informatorii săi că într-o singură noapte dansaseră la Viena 25 ooo de perechi, cam un sfert din locuitorii Vienei, dar nu ştia de ce dansul îi vrăjise pe austrieci.

Petrecerile vinenezilor nu picau bine în faţa prelaţilor catolici. Tangoul fusese interzis pentru că o ordonanţă de pe la 1555 interzicea gesturile “deşănţate”, portul rochiilor prea decoltate şi condamna apropierea partenerilor în timpul dansului. Se spunea că balurile unde “se ţopăia în sunetele unei muzici deşănţate” semănau cu “Sodoma şi Gomora, pe care cerul nu va întârzia să le nimicească prin foc, aşa cum a mai făcut-o”. Prezicerea sumbră nu se adevereşte, mai ales când valsul triumfă şi devine o patimă a societăţii.

În secolul al XVIII-lea, ritmul valsului iese de pe scena de teatru şi ajunge în cafenele, grădini, restaurante şi berării. Iarna când nămeţii urcau până la fereastrele caselor, ninsoarea era spulberată de vânt pe bulevarde şi acoperea geamurile, Viena devenea oraşul de zahăr ca dintr-o poveste.

Serile, omul de rând îşi trăia viaţa la berărie. Negustori de cereale, hamali din port, căruţaşi, geambaşi, cheflii zdraveni, brutali şi zgomotoşi cu ale lor consoarte intrau în cârciumă, să bea bere neagră servită în halbe de porţelan cu guler de spumă deasă; mâncau cârnaţi trandafirii, iar, la desert, ştrudel cu mere. Muzicanţii vagabonzi cântau vals. Tot în berărie cântă prima dată Johann Strauss, cel care va duce faima valsului departe.
Valsau până picau grămadă…

Viena, oraşul valsului, este situat între cele două braţe ale Dunării, iar burghezii împrumutaseră din neastâmpărul fluviului, în saloanele lor pline de flecăreli duioase şi muzică, unde triumfa încă gingaşa ecoseză. Valsul dansat în berărie de omul de rând, declarat „vulg” de către nobilime, este adoptat treptat prin saloane. Victoria lui asupra menuetului leşinat echivala cu o mică revoluţie în moravurile vremii. Se născuse un ritual.

Senzualitatea austriacă nu dădea impresia de trivial în vremea jobenului şi a fracurilor, a rochiilor bufante şi foşnitoare. La curtea imperială, gavota, ecoseza, alemanda şi menuetul erau foarte agreate de arhiduci. Chiar după ce valsul a câştigat teren în saloanele aristocraţilor vremii, el are apărători, dar și opozanți.

Clericii au de ce să se înspăimânte; dansatorul de vals nu mai atingea perechea doar cu vârful degetelor înmănuşate, ca până atunci, ci trebuia să o cuprindă periculos în braţele sale şi să se rotească învolburat într-un cerc, minute în şir. Eleganţa şi graţia oricărui cuplu tăia respiraţia privitorilor. Valsul devine contagios şi la curtea imperială.

Citiți mai departe în Metropolis!

de Monica Andrei

foto Metropolis.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.