I se spunea Dulăul

Dormise prost în noaptea aia. Patul era prea moale, perna prea tare, pătura aspră și scurtă, iar prostata îi făcea figuri, ca o bestie nenorocită. Îl chinuia ca pe hoții […]

Dormise prost în noaptea aia. Patul era prea moale, perna prea tare, pătura aspră și scurtă, iar prostata îi făcea figuri, ca o bestie nenorocită. Îl chinuia ca pe hoții de cai. „Dă nu te operez io într-o zi, să vezi tu!! Perversă ce ești! Mă duc la spital, mă taie ăia și te scot, cât ai zice pește! Te dau la câini, javra aia de Miorica abia așteaptă să te halească!”
Miorica era cățelușa coanei Madlen, o fostă mezzosoprană, pensionară ca și nea Popică. Femeia locuia în blocul de peste drum și ieșea afară de trei ori pe zi cu amica ei blănoasă. „…are claustrofobie, cheri, și un naturel extremement de sensibil, o scot la aer, trebuie să facă și ea conversație cu prietenii ei, n’est-ce pas?”, o auzea pe stăpână-sa vorbind cu lăptăreasa.
Nea Popică își amenința prostata în fiecare dimineața și-i promitea c-o dă la câini, dar ea, nu zicea nimic. Tăcea și-l chinuia, îl chinuia și tăcea…
Moșul se dusese la pipi de cel puțin paișpe ori în noapte aia și, când să țârcâie și el, ca tot omul, ceva în closet, îl mușca o usturime, de-o simțea până-n gingii. Ce blestem!

*****
Apropo de gingii. „Unde o fi proteza aia? Aseară era aici, pe noptieră, lângă cutiuța cu Hipazin și Captopril. Nu pot să ies fără dinți dân casă!”
Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc. A scos-o cu greu, înjurând cumplit, apoi și-a băgat-o direct în gură. Era rece și avea gust de Mecopar. Rămăsese de aseară.
A dat să se îmbrace, dar nu-și găsea budigăii, iar unul dintre papuci, stângul, dispăruse. Precis i-l luase Marcelică, motanul vecinei de la numărul 45. Cotoiul, cu blana-n doua culori și chior de un ochi, intra mereu în casă și-i fura ba mâncare, ba câte un ciorap împuțit, ba unghiera cu bumbuț verde, pe care o avea amintire din 1941 de la Fritz, un caporal neamț.
Niciodată nu-l prindea, al dracu`!, deși pusese vreo trei capcane pentru șobolani.
-Breee, pisicile e dăștepte, nu bagă botu` la capcane, le pui dăgeaba!, i-a zis Miuța, femeia care îi făcea curat în casă.
-Dăștepte pă dracu`! Ia mai taci dân gură și spală oalele alea, că d-aia te plătesc!

*****
Nervos și cu chef de scandal, bătrânelul și-a luat plasa cu sifoane, a tras ușa după el și-a plecat la Tudose. Ăsta avea o prăvălie în coasta unui bloc vechi de lângă grădina Cișmigiu, unde vindea suc ieftin, vin vărsat (o poșircă îndoită cu apă, zicea nea Popică) și umplea sifoane.
Pe străzi, primăvara înnebunise! Fierbea sângele-n ea și cânta din toate păsările. Își pusese straiele lunii aprilie, totul în jur era verde, liliachiu, auriu, zorele se țineau cu degetele de garduri, mușcatele sângerau pe la ferești, magnoliile străluceau ca diamantele și aerul era dulce, mirosea a sân de mamă tânără. Să tot trăiești!
Numai nea Popică, hâtru și arțăgos nu vedea nimic. Mergea, pâș, pâș, și se juca din nou cu proteza dentară, care făcea clic-clac-clic, singura muzică pe care o accepta atunci când se concentra. Doi dușmani avea pe lume: motanul Georgică și pechineza Miorica. Nea Popică se gândea cum să scape de ei.

La colț însă, dădu cu ochii de madam Madlen și de cățeaua isterică. Moșul le ura cu patimă desăvârșită pe amândouă, („două cretine, și cățaua și stăpâna!”) și ar fi dat orice să nu le mai vadă niciodată. Dar n-avea ce să dea. Cel puțin așa a crezut până în ziua aia…

Miorica, „o corcitură între pechinez și dromader”, cum bine zicea Nae, poștașul, sărea la toată lumea, nu iubea pe nimeni. Lătra ca apucata, îi atârnau balele și făcea spume la bot, de jurai c-a mâncat două kile de săpun. Dacă madam Madlen n-ar fi ținut-o în lesă, ar fi făcut zob pe oricine.

În dimineața aia, Miorica l-a văzut pe moș de la distanță și a început recitalul canin:

-Ham, ham, hem, hem, chiaaaauu, chialaaauuu.

-Huuuoo, la oase, potaie idioată!, s-a răstit ca un viteaz nea Popică, umflându-și pieptul înainte, gata să cadă pe spate.

Miorica, nimic! Și mai abitir lătra, ziceai c-a dat strechea-n ea. Ochii i se bulbucară, gata să-i iasă din orbite, blana i se zbârlise, colții mușcau limba, care atârna ca o cârpă roșie în vânt.

Instantaneu, s-au deschis toate ferestrele de la blocurile din jur și vecinii priveau amuzați spectacolul.

În clipa aia, lui nea Popică i-a venit ideea salvatoare. A azvârlit cât colo plasa cu sifoane, s-a pus în patru labe și a început să latre și el la Miorica.

-Ham, ham, ham, haauuuuuuu!

Nimeni nu se aștepta la așa ceva! Cățeaua a rămas paralizată o clipă, a făcut de două ori: hiii, ca omul, a sughițat, gâlț, gâlț, apoi s-a smuls din mâinile stăpânei și a zbughit-o spre bulevard, ca de frica morții, schelălăind și cu lesa târâș în praf.

Nea Popică, după ea! Lătra și făcea ca toți dracii, spre distracția tuturor celor pe care i-a întâlnit în drum.

În cele din urmă, în fața clădirii primăriei generale, moșul a obosit și s-a oprit cu mâna la inimă. Bătea îngrozitor. Abia când a văzut că Miorica se urcă în troleul 66, s-a bucurat ca un copil.

-Gata! Am scăpat de javretă! Ajunge în Colentina. Gud bai!

Zglobiu și parcă întinerit cu 15 ani, nea Popică s-a întors la locul unde își lăsase plasa cu sifoane. Era tot acolo. A ridicat-o și s-a îndreptat voios spre Tudose, la sifonărie, ca să-i dea vestea.

Dar bucuria lui n-a ținut mult. În trei zile, cățeaua a fost îndărăt. Scheuna răgușită la ușa blocului și zgâria cu laba. Madam Madlen i-a deschis imediat. Pechineza rătăcitoare s-a întors acasă! Ura! Emoția era profundă și lacrimi mari i-au năvălit fostei mezzosoprane pe față, ca atunci când primea ropote de aplauze, pe scenă.

De la acea întâmplare, despre care a vorbit toată strada timp de o lună, cățeaua n-a mai lătrat niciodată la nimeni, iar când îl vedea pe nea Popică, se ascundea după picioarele stăpânei, tânguindu-se amarnic.

Nea Popică se simțea excelent. Puterile îi reveniseră. Prostata îl lăsase în pace, Marcelică fusese călcat de mașina gunoierilor, iar el câștigase o nouă poreclă în cartier: i se spunea „Dulăul”. Era fericit.

Dana Fodor Mateescu

Fragment din cartea „Povestiri din București”, editura Cartea Românească.

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.