Povestea Sonatei, fata lui Nae lăutarul

Să fi fost în urmă cu vreo 10-15 ani, pe vremea când încă mai călătoream cu trenul. Bucuria mea! Scriam despre tot ce vedeam, mă împrieteneam cu oricine mi se […]

Să fi fost în urmă cu vreo 10-15 ani, pe vremea când încă mai călătoream cu trenul. Bucuria mea! Scriam despre tot ce vedeam, mă împrieteneam cu oricine mi se părea că are ceva de zis…Mai ales cu oamenii străzii, pe care nu-i bagă în seamă nimeni, paria societății, disperații lumii, umbre cu inimă caldă și povești incredibile.
Femeia oacheșă ca o prună uscată picotea pe o bancă la linia a treia, în Gara de Nord.
Slabă, plină de zgârciuri și sbârcituri, toată numai noduri, intersecții și linii. Gura avea doar limbă și gingii. Dinții dispăruseră în secolul trecut, așa că unele cuvinte le înțelegeam cu greu.
Era foarte expresivă! Mâinile negre, numai piele, oase și tendoane, material didactic pentru anatomie și artiștii plastici, plângeau neliniștite în poală. Început de Parkinson? Teatru pentru impresionare? Posibil…
Era bătrână-bătrână sau cel puțin așa părea. Dar nu reușeam să-i dau o vârstă. Nici 68 nici 80. Ceva între, Dumnezeu știe!
Când a plecat trenul de Iași, fuma o țigară, cam udă. Acum se stinsese și îi rămăsese lipită de buzele vinete și pline încă de viață. Țiganca se gândea adânc, era în altă parte, în altă lume. Gândul o gândea pe ea. Parcă și țigara se gândea odată cu ea, și banca și gara cu toate trenurile ei, ca niște fuste…

Afară era cald și Gara de Nord își dezmorțea liniile în aerul auriu cu miros de vanilie. Aroma venea de la chioșcurile cu gogoși, pateuri și ștrudele, plutea ușor, apoi se așeza pe hainele călătorilor, pe fețele lor, în păr și valize.
Femeia era îmbărcată într-o rochie lungă, abia ghiceam culoarea. În picioare avea șlapi chinezești, făcuți praf. În capul mic, ardeau doi ochi verzi, care-ți încălzeau tălpile când te priveau.
-Trenu` de Craiova vine aici?, o întreb, așa, de chichi, ca să văd dacă are glas…
-Hău?
-Trenu` de Craiova?
-Nuștu, maică, io nu mai plec nicăieri azi… Auzi? N-ai nește bani? Mi s-a uscat limba-n gură dă poftă. Aș mânca un dulce…să-ți dea Dumniezo sânătate șî la copii…
I-am dat. A plecat nițel, apoi s-a întors: șleap-șleap. Mirosea a cremă de zahăr ars și-a pișat. Și odată mi s-a făcut inima cârpă!
Ea a văzut prin mine ca prin geam. Și mi-a zis:
-Vrei să-ți ghiceăsc?
-Unde?
-În palmă, hă, unde să ghiceăște dă obicei?
-Păi în ghioc, în bobi, în stele, în cafea, cu argint viu…, m-am dat eu rotundă.
-Noo, io-ți ghiceăsc în palmă. Nu-s țigancă dân hălea, îs fată dă lăutar. Îmi zice Sonata. Mai am avut patru surori: Mazurca, Rapsodia, Sinfonia și Toccata. A murit toate. Șî frate-miu mai mic, Baletu` zis șî Jaksone al doilea, că pă Jaksone primu` l-a călcat căruța cân` avia un an ș-a murit. Am fo` unșpe puradei la tata hacasă, da` numa șase a trăit…Baletu` a fugit în America, e bine, șmecher, trăiește ca baștanii, aruncă milioanili. Aci, numa` io am rămas, cânt pân tramvaie, îmi dă lumea bani. Toți am cântat, io dân gură, am glas frumos, frații mei la acordion, chitară, cobză șî țambal…
-Faci mișto de mine?

-Să moară cumnată-mea-n cancer, dacă te mințăsc!

-Ha! ha! Și pe cumnată-ta cum o cheamă? Mandolina? Trompeta?

-Ete p…! O chiamă Gigela. Ia nu cântă dân nimic, ie o javră, arză-o-ar smoala iadului!

-Gigela e soția lui Balet?

-Îhî.

Îi întind palma.

-Nu asta, hailantă!, și-mi dă una peste mâna stângă.

Sonata își înfige ochii, dă din cap, mă cercetează și plescăie.

-Ai o palmă mișto, iete ce linii șucare, bre, bre, dă când n-am mai văzut așa ceva! O să trăiești mult șî mari necazuri o să ai dân cauza la oameni șî în special la fomei! Ie geloase pă tine, fă! Zâmbește în față, da` te-ar topi la foc, te-ar prăji în tigaia cu ulăi încins. Țțțțț! Da` nu poate, făăăi, nu poate, iete, ești hapărată dă puterea îngerului. Cum tă chiamă?

-Daniela-Cristina.

-Hapăi vezi? Ie doi îngeri lângă tine. Pă dreapta Daniil șî pă stânga Cristos.

-Îi vezi matale?, râd eu.

-Nu-i văz, dar îi simț șî… iete, scrie în palma ta! Ce mai vrei?

Mă chiombesc în palmă, nu văd nimic, nu pricep, dar ce știu eu? Totuși e bine că îngerii mei sunt la mine și nu m-au părăsit. Eram îngrijorată!

Mă distrez de minune și, până vine trenul meu, am și cu cine. Fumăm amândouă. Una, trei, șapte țigări. Lumea se uită cu ură și la mine și la ea. Mă doare-n cot! Pe Sonata la fel.

………….

-Da` buletin ai?, o întreb.

-Bolentin? Da` cine mai știe dă bolentin? Am avut pă timpu` lu` Ceaușăscu, nu ne lăsa, ne controla.

-Și chiar așa te cheama? Sonata? Ce-i aia sonata?

-E, ce ie! Ce ie! Ie un cântic șucar. Mi-a zis tăticu`, Dumnezeu să-l erte, că el l-a cunoscut pă hăla mare, violonistu`, cum îi zice? Hăla dă are casa haia cu îngeri dă pă Calea Victoriei…

-Enescu?

-Hăla, da! Om mare șî bun. Tăticu` l-a cunoscut înainte dă răzbel, cânta într-o crâșmă, la vioară. Ienescu venea mereu acolo, nota ceva pă o îrtie, bea un pa`ar dă vin, scria cânticu` lu` tăticu`, pleca. Ienescu ierea pretin cu tăticu, îl iubea ca pă frac-su, i-a dat șî bani. Tata avia o vioară fermecată. Cânta șî plângea toate femeili dă doru` lui, își rupea păru` dîn cap, că iera șî chipeș. Un țâgan mai frumos ca tata nu s-a existat pă lume! Da` ierea curvar, avea boala băuturii, juca barbut. A tocat toți banii și salbili lu` mămica…

La megafoane se aude vocea informatoarei și tresar ca din vis:

„Trenul accelarat în direcția Roșiori, Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Băile Herculane, Caransebeș, Lugoj, Timișoara Nord pleacă de la linia a treia….”

E trenul meu. Mai am timp!

-Cum se numea tata?

-Hă?

-Tata! Violonistul cu vioara fermecată!

-Cine? Aaa. Tăticu`? Naie. Niculae Ion, zâs șî Împăratu`, că ierea vestit în vioară șî frumusăță. Ierea înaalt, slaab, cu ochii ca ai mei, verzi, te frigea când să uita la tine! Toți oaminii mari, boierii, îl aprecia. Șî iel o fo` foarte dăștept, știa multă muzâcă, șî carte, a vrut ca noi să cântăm. D-aia ne-a șî botezat așa. Da` când a vinit comuniștii la putere, un securist a vinit la noi hacasă șî i-a zâs:

-Marș, cioară, la muncă! Putoare împuțită, la canal cu tine! Ești lăutar, ai? Șâ poc! i-a fărâmat vioara-n cap. Praf i-a făcut-o! Vioara lui! O iubea ca pă noi. Tăticu` a făcut așa: hâc, hoooc, a înghițit dă trei ori și a tăcut. Iera ca statuia. Țapăn. Nu să mai mișca dăloc. Dup-aia, milițienii l-a luat pă sus, l-a băgat în dubă șî nu l-am mai văzut în veci…Ăi, ăi, dadeee, dadeee…

Și odată s-a pornit Sonata mea să scânceasă un cântec de jale, în țigănește, o melodie atât de tristă și de plânsă, cu oftaturi și triluri uluitoare, neomenești, din care n-am înțeles decât dade, mulo, devlo, mamo, so te cherau…și iarăși dade, dade.

N-am mai rezistat până la sfârșit. Pur și simplu am luat-o la goană, ca nebuna, printre oameni și papornițe. Nu mai știam dacă eu alergam, iar ei stăteau pe loc sau invers. Bocetul ăla durea fizic, mă strângea de gât, îmi mușca inima. Trebuia să scap!

M-am urcat înfrigurată în tren, mi-am pus bagajul sus, am fumat o țigară, ba nu! două!, m-am dezmeticit puțin, am băut apă, am vorbit la telefon cu mama, apoi, când magaoaia a pornit, am scos capul pe fereastră, să văd ce mai face Sonata.

Era tot acolo. O mogâldeață neagră, – țeapănă ca tăticul ei în ziua în care l-au luat comuniștii pe sus – scâncea încă melodia aia neomenească. Țigara de la mine se topise de tot. Doar chiștocul îi rămăsese lipit de buză, ca un semn de exclamare…

Dana Fodor Mateescu

9 ianuarie 2016. Fragment din volumul „Povestiri din Bucuresti” apărut la editura Cartea Românească.

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.