Povestea Sonatei, fata lui Nae, lăutarul cu vioara fermecată

Să fi fost în urmă cu vreo 10-15 ani, pe vremea când încă mai călătoream cu trenul. Bucuria mea! Scriam despre tot ce vedeam, mă împrieteneam cu oricine mi se […]

Să fi fost în urmă cu vreo 10-15 ani, pe vremea când încă mai călătoream cu trenul. Bucuria mea! Scriam despre tot ce vedeam, mă împrieteneam cu oricine mi se părea că are ceva de zis…Mai ales cu oamenii străzii, pe care nu-i bagă în seamă nimeni, paria societății, disperații lumii, umbre cu inimă caldă și povești incredibile.
Femeia oacheșă ca o prună uscată picotea pe o bancă la linia a treia, în Gara de Nord.
Slabă, plină de zgârciuri și sbârcituri, toată numai noduri, intersecții și linii. Gura avea doar limbă și gingii. Dinții dispăruseră în secolul trecut, așa că unele cuvinte le înțelegeam cu greu.
Era foarte expresivă! Mâinile negre, numai piele, oase și tendoane, material didactic pentru anatomie și artiștii plastici, plângeau neliniștite în poală. Început de Parkinson? Teatru pentru impresionare? Posibil…
Era bătrână-bătrână sau cel puțin așa părea. Dar nu reușeam să-i dau o vârstă. Nici 68 nici 80. Ceva între, Dumnezeu știe!
Când a plecat trenul de Iași, fuma o țigară, cam udă. Acum se stinsese și îi rămăsese lipită de buzele vinete și pline încă de viață. Țiganca se gândea adânc, era în altă parte, în altă lume. Gândul o gândea pe ea. Parcă și țigara se gândea odată cu ea, și banca și gara cu toate trenurile ei, ca niște fuste…

Afară era cald și Gara de Nord își dezmorțea liniile în aerul auriu cu miros de vanilie. Aroma venea de la chioșcurile cu gogoși, pateuri și ștrudele, plutea ușor, apoi se așeza pe hainele călătorilor, pe fețele lor, în păr și valize.
Femeia era îmbărcată într-o rochie lungă, abia ghiceam culoarea. În picioare avea șlapi chinezești, făcuți praf. În capul mic, ardeau doi ochi verzi, care-ți încălzeau tălpile când te priveau.
-Trenu` de Craiova vine aici?, o întreb, așa, de chichi, ca să văd dacă are glas…
-Hău?
-Trenu` de Craiova?
-Nuștu, maică, io nu mai plec nicăieri azi… Auzi? N-ai nește bani? Mi s-a uscat limba-n gură dă poftă. Aș mânca un dulce…să-ți dea Dumniezo sânătate șî la copii…
I-am dat. A plecat nițel, apoi s-a întors: șleap-șleap. Mirosea a cremă de zahăr ars și-a pișat. Și odată mi s-a făcut inima cârpă!
Ea a văzut prin mine ca prin geam. Și mi-a zis:
-Vrei să-ți ghiceăsc?
-Unde?
-În palmă, hă, unde să ghiceăște dă obicei?
-Păi în ghioc, în bobi, în stele, în cafea, cu argint viu…, m-am dat eu rotundă.
-Noo, io-ți ghiceăsc în palmă. Nu-s țigancă dân hălea, îs fată dă lăutar. Îmi zice Sonata. Mai am avut patru surori: Mazurca, Rapsodia, Sinfonia și Toccata. A murit toate. Șî frate-miu mai mic, Baletu` zis șî Jaksone al doilea, că pă Jaksone primu` l-a călcat căruța cân` avia un an ș-a murit. Am fo` unșpe puradei la tata hacasă, da` numa șase a trăit…Baletu` a fugit în America, e bine, șmecher, trăiește ca baștanii, aruncă milioanili. Aci, numa` io am rămas, cânt pân tramvaie, îmi dă lumea bani. Toți am cântat, io dân gură, am glas frumos, frații mei la acordion, chitară, cobză șî țambal…
-Faci mișto de mine?

………………….

Mai departe puteți citi în volumul „Povestiri din Bucuresti” care va apărea în curând la editura Cartea Românească.

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.