Kiseleff, bulevardul unui misterios conte rus

Ziarul Metropolis a demarat o campanie editorială care va scoate la lumină poveştile necunoscute ale străzilor din Bucureşti şi secretele lor. Unele niciodată cunoscute, altele uitate, istoriile lor merită redescoperite. […]

Ziarul Metropolis a demarat o campanie editorială care va scoate la lumină poveştile necunoscute ale străzilor din Bucureşti şi secretele lor. Unele niciodată cunoscute, altele uitate, istoriile lor merită redescoperite.
Până la 1900, Bucureştiul descris, ca o „savană de grădini” și comparat cu un Mic Paris de călătorii străini, era orașul pestriț, de-o parte şi de alta a Dâmboviţei, cu o „stradă, o biserică şi o idee fixă” – aceea de a petrece. Teatrul, patinajul, plimbările la Șosea, bătaia cu flori, cursele de cai, trenul de plăceri, ziua fixă de primire în salon, balurile de caritate, jocurile de cărți, cumpărăturile extravagante neapărat de la Paris, animă viața boierilor români, până la al Doilea Război Mondial. Vreo 200 de ani, toată viața politică, mondenă, dinastică, amoroasă și anecdotică bucureşteană s-a derulat pe traseul dintre „Capșa” spre Șoseaua și grădina Kiseleff și retur în Piața Teatrului Național (actualul Hotel „Novotel”).

De la prima atestare documentară, câteva secole, Bucureştiul fusese traversat de Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) unde se aflau clădirile importante şi casele protipendadei vremii, ce avea un capăt în Dâmbovița, iar celălalt spre Aleea Băneasa. În 1835, oraşul se îmbunătăţeşte cu o şosea. Povestea Şoselei Kiseleff ia naștere când Gheorghe Bibescu aflat la domnie, hotărăște ca Aleea Bănesei să primească numele de Pavel Kisseleff. Acest „corso” devine scena „comediei” bucureștene, în cei 200 de ani, fiind aleea primelor întâlniri și săruturi, caldarâmul care marchează ora modei, cărarea secretă a comploturilor militare și politice, drumul prin care pătrundeai în „orașul Bucuriei”, ca să-l cucerești şi să te laşi cucerit de splendoarea grădinilor lui.
Un conte rus iubăreţ, generos şi caritabil

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov cunoscut mai bine sub numele în forma franceză, Kiseleff, s-a născut în 8 ianuarie 1788, la Moscova şi a decedat în 14 noiembrie 1872, la Paris. Strălucitul general rus, în timpul domniei ţarului Nicolae I al Rusiei este numit Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Când a venit pe plaiuri valahe, era căsătorit cu Sofia Stanislavovna, o contesă rusă care n-a putut face copii. În Moldova, Kiseleff a cunoscut-o pe Alexandra Alexeievna Balian (născută Prinţesa Bagration) cu care a avut patru copii, nerecunoscându-i oficial, deoarece contele n-a divorțat niciodată de soția sa.

În timpul domniei lui Alexandru Ghica a avut mandat de diplomat la București, între 1829 – 1834, unde a decis schimbările majore din structurile sociale, politice, administrative din Țara Românească și Moldova adoptând două versiuni ale Regulamentului Organic. Pe lângă iubirile secrete pe care le-a trăit pe plaiuri românești şi actele caritabile pe care le-a făcut, s-a ocupat și de dezvoltarea și înfrumusețarea Bucureştiului. A luptat pentru stoparea epidemiei de ciumă și holeră, a pledat pentru cauza claselor inferioare a societății: a țăranilor, a țiganilor şi servitorilor. Le câștigă inimile și încrederea, crescându-i popularitatea în rândul lor.

Deși părăsise capitala de câțiva ani, pentru că-şi teminase mandatul şi se îndreptase spre Paris, chipul lui rămăsese în mintea oamenilor, iar buzelor lor rosteau frecvent numele lui. În 1843, Adunarea Obștească votează alocarea de fonduri pentru înălțarea unei statui, în semn de respect, iar domnitorul Gheorghe Bibescu se grăbește să-l anunțe. Contele rus răspunde misivei, sugerând ca banii destinaţi statuii lui, să fie cheltuiți în amenajarea unei grădini publice şi să fie plasată la începutul Aleii Băneasa. Drumul de țară, în prelungirea Podului Mogoșoaiei, care ducea spre Dumbrava Băneasa, primește numele de Șoseaua Kiseleff. De-o parte și de alta se va construi celebra grădină Kiseleff, inaugurată la 21 septembrie 1847.

La intrare, pe șosea se afla o fântână care îşi vărsa apa îngălbenită peste bazin. În dreapta şi în stânga, erau tei, desişuri, peluze. Domnitorul Gheorghe Bibescu pune acolo piatra de temelie a Stabilimentului fântânilor, la 21 septembrie 1847, dar, abia în 1848 instalația începe să funcționeze. Senzaționalul epocii a fost consemnat în „Vestitorul Românesc”: „Peste 70.000 de suflete se îndesau prin alee ca să vază și să pipăie azvârlirea apei Dâmboviței la o depărtare de 600 de stânjeni și la o înălțime de 25 de stânjeni. Atunci, din țevile fântânilor și ale celor trei bazine, au început a se azvârli șiroaie de apă. Căzând, apoi șerpuind pe sub pământ, apa ieșea cu urlet dintr-o giră răpoasă de pe stânca lacului, spărgându-se în valuri spumoase.” În 1888, fântâna va înceta să funcționeze, din cauza apei prost filtrate, care era un pericol pentru sănătate.
Cişmeaua Mavrogheni de la Șosea…

De la înființare, în scurt timp, Şoseaua Kiseleff devine animată. Rămâne celebră în istoria bucureşteană prin vestitele „plimbări la Șosea”, sau pe „corso”, aşa cum se spunea, și a bătăilor cu flori, obicei preluat tot de la francezi.

Despre uliţa mai mare în prelungirea Podului Mogoşoaiei, Ulysse de Marsillac îşi aminteşte că „… pe drumul pavat treceau care cu fân trase de bivoli, caleşti elegante, birje de călătorie prăfuite şi greoaie, nenumărate droşti, și câini vagabonzi. Promenada preferată a tuturor oamenilor cu echipaje și a celor care au patru cinci franci de cheltuit pentru o oră sau două cu trăsura, se numește <<Șosea>>. Se compune mai întâi dintr-o alee mare cu tei şi o grădină. La ieșirea din Calea Mogoșoaiei vedeai o barieră formată dintr-o bârnă mare și mobilă, cu dinți lungi, care bascula cu ajutorul unui butuc la un capăt și al unui lanț de fier la celălalt. Când treceai de barieră ajungeai într-un câmp întins acoperit de tufișuri. La stânga se înălța o casă mare, deasupra unui izvor care țâșnea pe sub o boltă la parter, apartamente frumoase ocupau primul etaj. Acest izvor se numea Cișmeaua Mavrogheni. Li se atribuiau acestor ape virtuți miraculoase; în fiecare an, era o sărăbătoare, în timpul căreia toți bucureștenii vin să bea apa sfântă care vindecă. La dreapta, vizavi de Cișmeaua Mavrogheni, era o moară de vânt. Dincolo de grădină, se văd din ambele părți ale Șoselei, vilele elegante ale prințului Ghica, ale domnilor, Kogălniceanu, Arion, Danielopol și Isvoranu” îşi aminteşte Ulyse de Marsillac în „Bucureștiul în veacul al XIX-lea”.

Duminica și în zilele de sărbătoare tot orașul era la acolo. Aerul proaspăt, mirosul florilor şi al frunzişului umed cu parfum de mosc, ademenea protipendada spre pădurea Băneasa. Mii de trăsuri se adunau astfel încât, în ciuda jandarmilor călare care încercau să restabilească ordinea, circulația era aproape imposibilă. Treceau în trăsuri, mulțumiți să vadă și să fie văzuți. Ascultau fanfara sau cucul, râdeau, bârfeau, priveau sau mâncau.

Orice femeie care se respecta trebuia să meargă să-şi plimbe plictisul şi să-şi etaleze mofturile, rochiile, pălăriile și bijuteriile pe sub teii de la Şosea cel puțin o dată pe zi, de la ora două la patru, în timpul iernii, și de la șapte la zece, în timpul verii. Era vremea când tot luxul orbitor era furnizat de la Paris. Pălării vaporoase peste părul bogat împletit, rochii lungi, frumoase și transparente în partea de sus, dezgolindu-se obraznic un sân; işclicuri din blană împodobite diamante și smaralde, pantofi cu vârful încovoiat şi ciorapi ajuraţi, prinşi cu o jartieră din panglici roşii. Suprema cochetărie consta în lăsarea panglicilor să se vadă la gleznă.
„Bufetul de la Șosea”, „Jockey Club-ul” și bătaia cu flori
Ieșitul „pe corso” mai însemna drumul magic spre alte clipe de socializare la „Bufetul de la Șosea” sau la hipodrom. Nu departe de capătul Podului Mogoșoaiei, a fost construită într-o poiană o clădire neobișnuită ca înfățișare ce părea de departe o casă țărănească, cu patru stâlpi de lemn în pridvor și acoperiș puternic înclinat, denumită „Cârciuma românească”, care devine în timp „Bufetul de la Șosea”. Autorul „Bufetului” era arhitectul Ion Mincu, care, întors de la studii din Franța, rămâne fidel specificului național și casei țărănești românești. Citiți mai departe în Metropolis.
By Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.