Mi-am pierdut șapca, dar am găsit un băiețel

Nu știu ce am, dar de când mă știu, mereu îmi pierd căciulile, pălăriile și șepcile. Habar n-am cum se întâmplă. Ori le uit, ori le scap de jos, ori…mi […]

Nu știu ce am, dar de când mă știu, mereu îmi pierd căciulile, pălăriile și șepcile. Habar n-am cum se întâmplă. Ori le uit, ori le scap de jos, ori…mi le suflă vântul. Îmi pare rău de ele, dar cel mai crunt se oftică Răzvan.
-Ești ca un copil nătărău! Domnul Goe cu țâțe! Chiar trebuie să stau cu ochii pe tine, mereu?

Vineri seara, 5 februarie, am fost în Carrefour Băneasa. Aveam pe cap o șapcă băiețească, ieftină și nouă, din raiat…Frumușică. Îmi venea bine. Dar, la un moment dat, mi-am scos-o și am pus-o în cărucior. Era cald. Am plătit, apoi am luat-o spre ieșire. Când îmi amintesc brusc.
-Șapca! Unde e șapca?
-Nu e prin căruț? Caut-o!
Scormon printre salamuri și brânzeturi. Nu e.
-Am pus-o aici, cine mi-a luat-o?
-Hai înapoi la casă. Poate a găsit-o fata aia!, zice Răzvan împingând căruciorul.

Ne-am întors. Șapca nicăieri. Fuck!
-Dă-o-ncolo! Îți iau alta. Pentru 20 e lei te agiți atâta?

Am ridicat din umeri și am dat să plecăm… Atunci l-am văzut! Era mic, disperat, slăbuț și cu părul creț-creț și aspru ca al negrilor (l-am atins după ce l-am prins).

Fugea în zig-zag printre oamenii de pe holul mare de la Carrefour. În mânuțe ținea două pliculețe cu personaje Lego, niște eroi, parcă. Nimeni, dar absolut ni-me-ni nu-l băga în seamă! Câțiva oameni se uitau la el, dar atât! Nicio întrebare, nimic. Și doar îl vedeau că plânge în hohote!
Mi s-a pus un clește-n gât, care durea greu. Mi-am dat seama imediat că s-a rătăcit și, fără să-i mai zic ceva Răzvanului, am luat-o la fugă după el. El o lua în stânga, eu după el. Făcea dreapta brusc, Muchinuța și ea. Dup-aia se întorcea, iar pleca, se oprea, striga: mamaaaa, apoi o lua din loc în direcția opusă.

Toate manevrele astea de slalom le făceam evitând oamenii mari care se uitau ciudat la noi.
Chiar așa de nesimțitoare să fie lumea din jur? O femeie mânca un ditamai sandviciul stând pe o bancă de pe hol.  Alta vorbea la telefon, alta lingea o înghețată roz. Băiatul s-a dus spre ea, a trecut prin fața ei urlând. Nu l-a văzut, nu l-a auzit. Eu, din spate strigam: opriți-l! Opriți-l, că s-a pierdut! Eu zbieram, eu auzeam.
Ba unul dintre agenții care păzesc (ce naiba păzesc?) pe hol, zice către altul:
Uite-o pă mă-sa! A dreacu`, în loc să aive grije dă copil, cine știe unde a stat ia...și cu cine…?

Am avut, o secundă, intența să-l bag undeva, acolo de unde n-ar fi trebuit să iasă în următorii cinci ani, dar era mai important pentru mine copilașul care se pierduse de mama lui.
Dar venea haiducul meu în spate! Ooo, ce spectacol grandios! Ce langaj de operetă! Păcat că n-ați auzit! L-a făcut p-ăla să-și vadă toată viața în fața ochilor, de la sfârcul negricios al mamei, până în prezent. La sfârșitul programului nu cred că mai era bun de ceva…
*****
În cele din urmă l-am prins. Doamne, cum îi mai bătea inimioara! În piepticul îngust i se zbătea o pasăre speriată. I-am pus mâna acolo, o simțeam printre degete.
L-am luat în brațe. Tricoul ud, i se lipise de spinare.
-Unde-i mama ta?, l-am întrebat.
-Nu știiiiiu…
Îi curgeau lacrimile, mucii, abia respira.
Niște ochișori verzi-măslinii, tare frumoși, mă priveau îngroziți.
-Câți ani ai?
-Îîîîîîîîîî…
-Șase?
-Nuuuu!
-Șapte?
-Nuuuu! Am cinci ani.
-Cum o cheamă pe mama ta?
-Ăhahahahha…
-Dar pe tine?
-Tudor.
În tot acest timp, vreau să vă zic că nu a venit NIMENI să ne întrebe ceva. Puteam fain-frumos să-l iau pe Tudor de-o mână și să ies cu el, să-l iau acasă sau să-l mănânc.
L-am mângâiat, mi l-am lipit de piept, ca să-i opresc zbaterea nebună din piept, apoi l-am pupat, i-a șters mucii cu mâneca (mâneca mea, că n-aveam cu ce altceva!) și am început să-l descos până am ajuns la Casa Centrală. Am reușit să aflu că venise cu mama lui aici, că au fost la un magazin de jucării și că…de acolo nu mai știe. Mama dispăruse, el s-a rătăcit și a luat-o la fugă.

Ajungem la Casa Centrală și-i zic doamnei de acolo că băiețelul s-a pierdut. Anunță prin microfon. Nu vine nimeni. Tudorică e și mai speriat. Nu mai vrea să-mi dea drumul acum.

Apare un alt agent de pază/securitate, de data asta unul cu liceul la bază și mult mai bine crescut.
Împreună cu doamna de la Casa Centrală, l-au luat pe Tudor și s-au dus să anunțe Poliția.
-Să știți că o să avem grijă de el, mă asigură profesional agentul. Nu pățește nimic la noi…

Atunci, am plecat și noi spre casă. Mă gândeam cu groază la mama lui Tudor. Ce-o fi pe sufletul ei în clipele alea? Cât de disperată îl caută ea pe el? Cred c-aș fi murit, dacă Andrei ar fi plecat și trei minute de lângă mine, fără să știu unde e!
Pe holul dinspre ieșire, însă, în mod ciudat, era liniște. Niciun țipăt, nicio agitație, nicio mamă care să-și caute copilul. Și trecuse deja destul timp…Să tot fi fost vreo 45 de minute, dacă nu mai mult!
Strange, nu? Mă munceau greu gândurile în cap, se băteau ca pisicile sălbatice, ipoteze, scheme, întrebări: dar dacă n-o găsesc pe maică-sa nici polițiștii? Dacă a pățit și ea ceva? Unde e tata? Băiețelul nu avea figură de românaș, era o combinație de culori și trăsături, precis tatăl e de altă naționalitate…
Apoi, gândurile se risipesc pentru că îl aud pe Răzvan:
-Ai văzut? Dacă nu te întorceai după șapcă, nu-l descopereai pe copil.
-Ei, îl găsea cineva până la urmă, zic cu o jumătate de gură și împingând ca o eroină căruțul răscolit.
-Da? Cine? Băiatul fugea spre ieșirea din Carrefour. Era ud fleașcă de transpirație, afară s-a lăsat frigul, e noapte, unde se ducea? Îl lua unul și-l băga într-o dubă. Într-o săptămână era în Franța la cerșit sau prin Germania…Ia gândește-te!
M-am gândit. Odată m-a luat cu frig. Și nu mi-a mai părut rău de șapcă…

7 februarie 2016

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.