Iubirile lui Chopin

„Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. […]

„Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand.

Se presupune că Fryderyk Franciszek Chopin s-a născut în 22 februarie sau 1 martie 1810, la Żelazowa Wola, în Polonia (cercetările muzicologilor arată că data nu e atestată de niciun document oficial). Tatăl său, preceptor la contele Skarbek, a iubit-o în taină pe Justina Krzyzamowska – doamnă de companie a contesei – o suavă nordică blondă, care vorbea franceza şi cânta la clavecin. Secretul se spulberă, contesa Skarbek hotărăşte căsătoria tinerilor, le dăruieşte zestre şi îi instalează într-o aripă a palatului.

După primele trei fetiţe, Luiza, Izabela şi Emilia, se naşte Fryderyk Franciszek, viitorul compozitor şi interpret, pe care-l alintau Fritz. Copilul minune scrie muzică pentru instrumentul dedicat muzicii de salon, pianul, şi, la numai 10 ani, este invitat să cânte în saloanele din casele boiereşti poloneze. Într-o asemenea ambianţă creşte şi trăieşte primii fiori ai dragostei, virtuozul.

Prima dragoste şi o logodnă ruptă

Maria Wodzniska, fetiţa brunetă cu ochi negri, avea 5 ani când Fryderyk îi dă lecţii de pian. După nişte ani, familia ei părăseşte Polonia şi se stabileşte în Elveţia. Când frumoasa cu păr negru şi lung împlinşete 19 ani, se reîntâlnesc. Beţia romantică, cu plimbări de mână pe aleile palatului, săruturi furate şi o logodnă secretă îl isterizează un unchi al Mariei.

Într-o seară de septembrie în prag de asfinţit rubiniu, ea-i dăruieşte un trandafir lui Chopin, el improvizează la pian Valsul nr. 1, op.69 (vals de adio). O cere în căsătorie, fata îşi dă consimţământul într-o scrisoare. Lunile trec, logodna se prelungeşte, aşteptarea e grea, unul e în Elveţia, celălalt în Varşovia. După o lungă corespondenţă, fata îl anunţă că se căsătoreşte cu un conte. Romanul logodnei rupte lasă urme adânci şi dureroase în sufletul compozitorului.
„În visele mele pe ea o văd numai pe ea…”

Conversează tandru cu domnişoara Blahetka, o inteligentă frumoasă şi plină de farmec, dar marea lui dragoste o întâlneşte pe scena Operei din Varşovia sub chipul cântăreţei Konstancja Gładkowska: “Avea o voce limpede, vibrantă, o ţinută plină de farmec, ochi albaştri, păr blond, pe care-l desprindea cu cochetărie în rolul <<Luciei de Lammermoor>>, o gură atrăgătoare” – îi scrie prietenului său Tihas – „Să nu crezi că gândul meu e la domnişoara Blahetka, despre care ţi-am vorbit. Au trecut şase luni de atunci, şi celei la care visez în fiecare noapte nu i-am spus măcar o vorbă. În visele mele o văd numai pe ea şi am compus <<Adagio>> din Concertul meu în fa minor. Iată ce păţesc ieri. La ieşirea din biserică, ochii mi-au aţintit pe neaşteptate asupra iubirii mele. M-am repezit atunci afară, pe stradă. Timp de un sfert de oră am fost ca ieşit din fire. Sunt nebun şi trebuie să-ţi fie milă de mine”.

La ultimul concert, pe scena Operei din Varşovia, Konstancja apare îmbrăcată în alb. Pianistul plecă cu inima zdrobită, fără să-şi mărturisească dragostea. Soprana părăseşte teatrul pentru totdeauna, se căsătoreşte cu un nobil de la ţară, devine o mamă şi soţie fidelă. Orbeşte.

Îndrăgostit, de fiecare dată, Chopin vroia să renunţe la glorie pentru dragoste, dar nu are puterea să o facă. În viaţa mondenă a saloanelor pe care o duce în mijlocul societăţii poloneze, el rămâne prizonier al acestei fantome zămislite din amintirile dragostei lui. Nici Viena, oraşul dansului, valsului şi al plăcerilor nu-i alungă himerele. Şi nici Parisul.
Amantul fatal al saloanelor pariziene

Fiul unei ţări nefericite, cu nume francez, soseşte la Paris unde adoptă numele de „Frédéric-François” şi se scandalizează de libertatea moravurilor. După o dragoste romantică în Polonia, câteva relaţii pasagere la Paris, singura consolare rămâne pianul şi mama sa. Compozitorul avea tot ceea ce îi trebuia pentru a place publicului de atunci, iar arta l-a ajutat să tulbure multe inimi.

“Ochii săi albaştri erau mai degrabă spirituali decât visători, – aşa cum îl descria bunul său prieten Liszt – iar surâsul său dulce şi fin nu devenea amar. Fineţea şi transparenţa tenului fermecau ochiul, părul blond mătăsos, nasul acvilin, expresiv, accentuat, statura sa puţin înaltă, membrele plăpânde. Gesturile-i erau graţioase, timbrul vocii puţin estompat, adesea înăbuşit. Alura sa avea distincţie, iar manierele erau de înaltă ţinută, încât era tratat ca un prinţ”.

Amantul fatal al epocii purta perucă, o cămaşă plisată cu doi nasturi, vestă de catifea întreţesută cu fir de aur, şi pe deasupra haina cu pulpane pătrate. Însă, marele şic ce sfida legile “bonton”-ului vremii era nodul de cravată, în formă de “port-manton”, “botişor de iepure”, sau “liliac”. Uşor ftizic, lansa o tuse picantă şi discretă şi devenea irezistibil în faţa femeilor. Grija de a apărea în public cât mai elegant o are toată viaţa. Dar moda trece, femeile se plictisesc, Don Juan îşi schimbă des costumul, masca-i rămâne fidelă. Imaginaţia i se îmbăta grandios şi sublim, se înduioşa la vederea primei libelule în zbor sau un fluture, apoi compunea. Muzica a fost pentru el cheia de aur care i-a permis să deschidă sufletele cele mai zăvorâte.

Chopin iubea atmosfera saloanelor pariziene unde veneau în jur de 20 de persoane şi-i spunea prietenului său Liszt: “Nu sunt deloc potrivit să dau concerte, mulţimea mă intimidează, mă simt asfixiat, paralizat de privirile-i curioase, mut de faţa feţelor necunoscute”. Numai Berlioz observase că “un cerc mic de auditori aleşi, puteau să-l determine să se apropie de pian. Ce de emoţii ştia atunci să provoace! În ce reverie arzătoare şi melancolie îi plăcea să se cufunde. Se abandona spre miezul nopţii, supundu-se rugăminţii mute a unor frumoşi ochi inteligenţi, el devenea poet”.

În realitate, îi plăcea ca lumea să-l flateze, să-l aduleze, să-l roage să cânte. Briza unei melodii amplifica fiori, iar frumoasele îngenunchiau în faţa virtuozului, pe la 1830. Se entuziasma uşor în faţa lor, şi tot aşa de uşor se închidea în sine, în urma unor vorbe stângace, a unui surâs echivoc. Se putea îndrăgosti de două femei pe seară, pentru ca, apoi, să nu rămână cu niciuna, lăsându-le pe toate să creadă că-l fermecaseră şi-l tulburaseră. Puţini ştiau că sentimentele pătimaşe şi tainice îi otrăveau viaţa.

“Chpoinet”, Chip-Chip”, “dragul meu cadavru”…

La Paris, locuia aproape de Place Pigalle, pe str. Tronchet, într-o casă umedă şi rece. Se simte rău, tuşeşte, suferă de frig şi foame. Un etaj mai jos, locuia o tânără muziciană. Remarcase noul vecin, tânărul fermecător, palid, cu păr buclat şi ochi visători. Îi făcu avansuri, îl invită cu francheţe să petreacă câteva ore cu ea. Chopin refuză. Iubea prea mult fantoma amorului său trecut şi nu-şi putea trăda visul.
La Hôtel de France, în salonul doamenei d’Argoult, unde veneau de obicei Liszt, Mickiewicz, Heinrich Heine şi Meyerbeer, Chopin o cunoaşte pe George Sand. Scriitoarea avea cu 6 ani mai mult decât compozitorul. “Marea doamnă a contrastelor” cum o defineşte André Maurois, era cea mai bârfită femeie din epocă, cu tată fost rege al Poloniei şi mamă dansatoare franceză. Divorţează de primul soţ din vina celor două pasiuni: vinul şi servitoarele casei.
Se stabileşte la Paris şi se apucă de scris. Amantine – Lucille – Aurore Dupin nu era frumoasă, iar după ce devine scriitoarea George Sand, se înconjoară de prieteni de prestigiu. Avea faimă, bani, îşi permitea orice. “Soarta ne-a împins în lanţurile unei lungi legături, la care am ajuns fără să ne dăm seama. Iubirea mea pentru Chopin nu era atât de puternică încât să-mi ameninţe activitatea literară” scria George Sand, în 1838 despre povestea lor de dragoste.

Chopin era omul obiceiurilor imperioase şi făcea din fiecare schimbare un eveniment teribil în viaţa sa. Îl îmbolnăvea ideea de a părăsi Parisul, medicul său, prietenii, apartamentul şi mai ales pianul. Prietenii lui îl credeau tuberculos, dar medicul Gabert care-l examinase cu atenţie, susţinea că n-ar fi fost. Amantul sensibil şi capricios avea nevoie de aer, plimbare, odihnă. Invitat de către scriitoare la Nohant, o proprietate a ei de pe Valea Loirei din Franţa, acceptă şi locuieşte acolo între 1839 şi 1846. Mai departe citiți în METROPOLIS.
de Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.