Rodica Tapalagă. Scena, gloria și cantități incredibile de aplauze

„Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie […]

„Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simţea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

Până să ajungă în teatru, Rodica Tapalagă s-a remarcat de mică recitând versuri, plecând în  turnee prin ţară, cu trupa sindicatului de la Banca Naţională. “Eram artista familiei. Am fost, şi asta e foarte rău, un soi de copil-minune, dar m-am oprit la timp, pentru că copiii-minune sfârşesc într-o maturitate posacă şi lipsită de strălucire. Şi la un moment dat eram sătulă de glorie. Ştiţi, publicul le trece multe cu vederea copiilor. Am primit cantităţi incredibile de aplauze.”

Mama sa o însoţea în turnee. “De fapt, gloria nici nu există. Este o părere, dorinţa noastră de a-i cuceri pe cei din jur. Şi fiecare dintre noi avem mica noastră curte de persoane care ne iubesc. Şi fiecare dintre noi are senzaţia că se poate bucura de un număr mai mic sau mai mare de fani. Dar constatăm că şi ceilalţi au fani. E o bucurie să însemni ceva pentru cei din jur. Altfel nu poţi să faci meseria asta dură. Nu poţi să apari pe scenă fără să ştii că eşti ascultat. Nu se poate”.

Rodica Tapalagă s-a născut în 12 ianuarie 1939, la Dorohoi şi a decedat în 18 decembrie 2010, la București. La 11 ani era sătulă de gloria ei, de modul cum recita; descoperă literatura şi se apucă de citit. La finalul liceului i se recomandă să urmeze teatrul.

A absolvit Institutului de Artă teatrală și Cinematografică din București, Facultatea de Teatru, promoția 1959, apoi a jucat în Teatrul din Craiova. A fost studenta lui Ion Şahighian, căreia i-a datorat încrederea pe care a câştigat-o în  meserie. În urma Premiului de interpetare pentru rolul Liuba Setova din “Tânăra Gardă” de Fadeev, la  Concursul republican al tinerilor artiști din teatrele dramatice din acel an, Lucia Sturdza Bulandra a angajat-o la Teatrul Municipal (actualul Teatru „L.S. Bulandra”).

Bombardamentul din 4 aprilie 1944, în Bucureşti, apoi epoca comunistă au marcat-o mult. Este sora mai mică a actorului Ştefan Tapalagă. De la fratele său, a învăţat că trebuie să fii un om cumsecade indiferent prin ce situaţie de viaţă treci, că valoarea umană este rară. Actriţa a fost căsătorită cu scenograful Ion Popescu-Udriște şi au împreună un fiu, care a plecat în Statele Unite.

Regizori interesanţi şi spectacole de neuitat în teatrele bucureştene

Publicul a văzut-o dând viaţă personajelor în spectacole de neuitat, pe scenele mai multor teatre: Teatrul Național Craiova, Teatrul “Nottara”, Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” și Teatrul Mic. “Am lucrat cu regizori interesanţi. Cu Cătălina Buzoianu, în “Dimineaţa pierdută”; aveam o partitură frumoasă, într-un spectacol care a reunit, poate pentru ultima dată, asemenea personalităţi cum erau acelea de atunci de la “Bulandra”. Întotdeauna m-am considerat o actriţă a Teatrului “Bulandra”. Deşi am făcut roluri bune şi la Teatrul Mic, cred că n-a fost un teren pe care să înflorească existenţa mea. A fost un drum destul de lung, care a înflorit ca o rătăcire. Fenomenul, e adevărat, era teribil de spectaculos, dar trebuia să rimezi cu el. Or, eu am rimat întodeauna cu Teatrul “Bulandra”. Prezenţa mea în Teatrul Mic a fost ca o trădare. E drept că la teatrul Mic au fost “Pluralul englezesc”, “Maestrul şi Margareta”, “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, nişte spectacole frumoase. Şi niciodată n-am fost pe deplin satisfăcută de ceea ce se întâmpla şi de ceea ce am făcut la Teatrul Mic. Lucrurile importante sunt cele pe care le-am făcut la “Bulandra”.

Aşa cum mărturisea, se apropia de personaj cu teamă. A fost: Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul vanea”. “De pildă când am jucat Cehov, în “Unchiul Vanea”, personajul Elena Andreevna, m-am simiţit o femeie frumoasă şi iubită. E un personaj graţios, feminin, de o feminitate specială. După ce n-am mai jucat spectacolul am revenit la cotele mele normale. Mi-ar fi plăcut să joc mai multe personaje de acest fel. De îndrăgostite, dar n-am avut parte de ele. Sau Sophie, din “Dimineaţa pierdută”, o femeie puternică. Cât timp am jucat rolul ăsta, m-am simţit pe şaua vieţii“.

Cea mai importantă întâlnire cu Toma Caragiu

În “Scrisoarea pierdută” a jucat alături de Toma Caragiu, spectacol regizat de Liviu Ciulei, despre care spunea că a fost o experienţă splendidă.  “Toma Caragiu era fermecător. Noi, într-o echipă, ne sprijinim. Relaţiile care se stabilesc între aceste personalităţi sunt aspre, strălucitoare, calde, fierbinţi. Sunt sentimente de fraţietate, de caramaderie dusă până dincolo de bine şi rău, ceea ce înseamnă, în fond, o relaţie spirituală mai puţin atinsă de imediat. Înainte de “Scrisoare”, jucasem în regia lui Ciulei în “Opera de trei parale”, cu Margareta Pîslaru şi Toma Caragiu. A mai fost un spectacol de referinţă, “Azilul de noapte”, unde eu jucam Vasilisa.

Sigur, cea mai importantă întâlnire cu el a fost cea din “Scrisoarea pierdută”, mai ales că în acel spectacol şi domnia sa juca un rol. Era Agamiţă Dandanache. A fost o colaborare foarte interesantă, pentru că era şi el pe scenă. Chinul lui era şi chinul nostru. Era o relaţie caldă şi, în acelaşi timp, detaşată, special, de neuitat. Premiera, la care s-au adunat o mulţime de admiratori ai lui Caragiale, ai Teatrului “Bulandra”, ai fiecăruia dintre noi, n-a fost o reuşită. Toţi eram prea tensionaţi, prea răspunzători… Sigur, noi ne jucăm pe scenă. Iar atunci această dimensiune a lipsit. Premiera a avut loc într-o sâmbătă seara şi a coincis cu repetiţia generală. Ciulei a insistat ca a doua zi dimineaţa să mai fie un spectacol. A doua reprezentaţie este de obicei un spectacol de relaxare; iar noi, ca oameni de meserie, nici nu vrem să fie invitaţi la aceasta. Însă al doilea spectacol a fost senzaţional. Ne-am şi jucat.”

Televiziune, teatru radiofonic, film

Alexandru Bocăneţ a distribuit-o în spectacole de varietăţi la televiziunea Română care i-au adus o mare popularitate. “Am avut o şansă. Revenind la acele spectacole, pot să spun că niciodată nu le-am făcut cu mare plăcere. Lucram ca un profesionist, ca un om care trebuie să-şi onoreze profesia. Am acceptat pentru că noi urmărim interesul publicului pentru un fenomen. Atunci exista un enorm interes pentru televiziune, o enormă nevoie de bucurie.”

Actriţa a avut o bogată activitate în spectacole de teatru radiofonic. “La Radio m-a invitat Mihai Zirra, într-o distribuţie extraordinară, cu Birlic şi Carmen Stănescu, în <<Şcoala femeilor>> de Molière. Eram timidă, m-am speriat. Şi atunci Carmen Stănescu m-a încurajat, dându-mi vânt în faţa microfonului. Pe urmă m-am obişnuit. La Radio am jucat mult, dar, la un moment dat, n-am mai venit. Şi să spun de ce. Pentru că radioul e un mijloc de a-ţi împuţina intuiţia. La prima lectură te mobilizezi, iar talentul şi intuiţia ta trebuie să surprindă datele personajului în timp foarte scurt. Nu ai vreme să aprofundezi personajul, iar intuiţia ta oboseşte. Trebuie să vii pe mari partituri, pentru că glasul tău începe să fie cunoscut pe un anume <<emploi>>. Şi ăsta e un pericol. Apoi, mai e şi o inerţie a regizorilor de la Radio, care distribuie anumiţi actori pe anumite roluri. Pe de-o parte e bine, pentru că astfel ţi se rafinează mijloacele. Pe de altă parte, e rău, pentru că în felul ăsta te cantonează, te limitează. E un pericol. Când eşti deja o personalitate trebuie să fii mai atent”.

În film, a debutat în 1958, în comedia “Alo?… ați greșit numărul!”, alături de: Ștefan Tapalagă, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Stela Popescu. Considera că a jucat în „filme nesemnificative”, iar  “fimul este o aventură, iar mie nu mi-au plăcut niciodată aventurile. Cred că pentru film îți trebuie o vitalitate enormă şi pe durată scurtă”. În 1976, i s-a decernat Premiul Asociației Cineaștilor (A.C.I.N) – pentru rolul Aglae din “Tănase Scatiu”, iar în 2005 Premiul Revistei Cuvântul – pentru rolul Nica din „Sistemul nervos” (2005). Mai departe cititi în Metropolis!

De Monica Andrei

 

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.