Un mit: Maria Callas şi salturile faimoase ale scenei

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese […]

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea, şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

Era prin decembrie 1953, la finalul unui spectacol, când florile zburau spre scenă, aplauzele şi ovaţiile nu mai conteneau, zâmbetul ei devenise dureros. Gesturile ei, în loc să mulţumească, binecuvântau. Lumea era la picioarele ei. În acea seară, Maria Callas era Medeea.

Atunci parcă se născuse în faţa publicului capricios şi tulburat de frumuseţea ei, pe scena Teatrului de Operă din Milano un mit: Maria Callas. Femeia plină de capricii, obsesii, furii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, asemuită cu un demon sau tigroaică, comparată cu o porumbiţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea, să devină un mit.

Până la isprăvirea apalauzelor, până a a ajuns la cabină să-şi schimbe costumul şi să se demachieze, până s-a stins lumina în teatru, s-au tot auzit murmure, şoapte, vorbe.  Numele ei era pe buzele tuturor în teatru, prin Italia, prin lume. “Cât un bivol era anul trecut” spunea unul, “Un hipopotam!” şoptea altul “Nici n-o puteai privi” adăuga altul.

A reuşit, la Milano, să-şi creeze o curte a ei, care-i dădea onoruri regale, să fie cea mai discutată şi cea mai adulată, să aprindă teribile gelozii şi pasiuni, la rândul ei, să fie geloasă pe soprane, başi sau tenori. Rămânea indiferentă dacă cineva striga pe stradă “Maria!” Întorcea capul, privea mulţumitor şi lung când auzea “Divina!”.

Dornică de aplauze, succese, ovaţii, rochii, bijuterii, ştia să trimită publicului bezele suave, cu acelaşi ritm cu care în culise troznea şi izbea din picior, dezlănţuia furtuni, declara război bărbaţilor, rivalelor, criticilor.

Foamea, cea mai sigură cură de slăbire

Prima dată când s-a vorbit despre ea, ca despre un miracol, a fost în 1951, când a cântat la Teatrul de Operă “Scala”. Neobişnuitul ei ambitus a adus publicul în extaz. Se născuse o divă, însă celebritatea ei a crescut o dată cu fantastica ei cură de slăbire.

Cele 90 de kg de carne negricioasă pe care coritoresele de teatru au încercat să le ascundă în corsete, drapeje sau cute adânci au dispărut brusc. Purta coc în vârful capului şi ochelari cu lentile groase, avea buzele umflate, şolduri enorme, braţe masive, picioare ca de pod. Vorbele care circulau despre ea tanc, tonă, balenă, butoi s-au transformat în sirenă, manechin, supleţea însuşi.

Publicului îi lipsea un “monstru sacru” pe care să-şi transfere proiecţiile imaginare, iar diva a livrat la timp o altă imagine. Ziarele-i publicau fotografiile în rochii mulate pe lângă poze vechi. Pe urma ei, toţi se întrebau despre ce cură de slăbire a ţinut, ce a mâncat, ce a băut.

Casele de produse dietetice îi puneau la dispoziţie sume fabuloase să-şi divulge secretul, să vândă reţeta ei de slăbire. Degeaba! Puţini ştiau că “reţeta” ei se rezuma zilnic, o salată insipidă cu rasol, multă foame. Şi atât.

Foamea fusese obsesia ei de când a venit pe lume, la New York, în acel furtunos 4 decembrie 1923, MMaria Callasaria Anna Cecilia Sofia Kageropoulos, şi a călăuzit-o toată adolescenţa şi tinereţea ei. Mama sa îşi dorea băiat. Ignorată din leagăn şi cu un nume pus mai mult din silă, fata parcă a simţit, iar refugiul în mâncare s-a instalat de atunci.

Pe la 10 ani a început să cânte luând model canarul din casă. Davis făcea triluri, iar Maria observa cum îi palpită guşa. Aşa îşi controla şi ea vocea. Lucrul acesta a amuzat-o şi a mai cerut încă un canar.

Patetica domnişoară bătrână Sandrina a fost prima ei profesoară de muzică, dar domnul Kalgeropoulos, cam zgârcit din fire, nu era dispus să-şi cheltuiască banii pe lecţiile de canto, numindu-le “prostii” aşa că, mama ei, se reîntoarce cu fata în Grecia unde profesorii de canto erau mai ieftini.

Un soţ bătrân şi un vierme al modernităţii

Pseudonimul Maria Callas s-a născut pe vasul care o ducea spre Grecia, unde era des invitată să cânte la serbare, pe punte, ca voaiajul să nu fie atât de plictisitor pentru călători, căci Grecia era tare departe. Ajunse în Grecia, cele trei mătuşi soprane fără renume mondial, au făcut un consiliu de familie şi au ajuns spontan la concluzia, că fata le-a moştenit talentul, iar vocea ei trebuia cultivată.

Maria învaţă franceza şi greaca, urmează Conservatorul. În pauze, se refugia în bucuria ei de mânca, mulţi cartofi, cârnaţi, îngheţată şi prăjituri cu miere. Evolua vocea, dar şi grăsimea pe corp. La 17 ani, în 1941, printr-un fals în acte, deoarece era prea mică, devine soprană a Operei Regale din Atena. Cântă “Tosca”. Vrea mai mult, vrea să fie recunoscută.

Pleacă la New York la tatăl său, bate la Metropolitan opera unde propune să cânte în “Tosca” sau “Aida”. Este refuzată.  Ciudat de optimistă, cu ambiţie de fier, ea studiază operele amintite, iar în 1947 cucereşte ţara unde va avea cele mai mari succese.

La una din premiere, în Italia, îl cunoaşte pe vârstnicul domn Giovanbatista Menghini, care-i devine soţ şi agendă personală câţiva ani. Industriaşul bogat, Menghini, pe care ea-l alinta Titta, avea 54 de ani şi două mari iubiri: opera şi mama sa.  Măritată, când nu avea concerte cântăreaţa mânca enorm.

Tolănită într-un şezlong povestea la telefon, cât de tandru îi presăra bătrânul ei soţ trandafiri în jurul patului, că doar atâta mai putea… Poza în faţa lumii ca o grăsană fericită. În realitate, avea picioarele umflate şi ameţeli crâncene, o furunculoză rebelă aparea şi disparea des.

Brusc, îi vine ideea să slăbească. Starea generală proastă o avea din cauza unei tenii ajunsă în intestinul subţire înghiţită cu şampanie, cu intenţia clară de a o ajuta să slăbească, dar parazitul îi provoacă reacţii adverse, diva se îngraşă, îi cade părul, îi tremură în vocea la notele înalte. Regimul ei de slăbire durează un an.

Se răsfaţă în băi cu arome şi mult clăbuc, i se face masaj zilnic, îşi ia un consilier ca să o înveţe cum să-şi poarte voaleta peste ochelari, cum să nu mai bârfească, sau să comenteze cât de bun este rasolul de viţel, când şi de ce, şi pe unde o mănâncă pielea, cum să înveţe să refuze amabil lumea când se află într-un salon şi e implorată să cânte.

Înainte de intrarea în scenă urla, plângea cu sughiţuri, bătea cu pumnii pe unde apuca. În rest, avea o rară disciplină în muncă, intuiţie şi, aşa, cum spunea maestrul Gavazzeni, ca să iubeşti şi să o admiri pe Callas, “trebuie să te întâlneşti cu ea numai pe scenă, când coboară de acolo e cu totul altă femeie”.

Capricii de primadonă, înţepături în culise şi provocări publice

Callas râvnea la titlul de “prima donna assoluta” pe care rivala ei Renata Tebaldi îl deţinea. Înţepăturile lor din culise devin provocări publice. Callas: “Să mă compare pe mine cu Tebaldi, ar fi ca şi cum ai compara şampania cu Coca-Cola”; Tebaldi: “dacă Maria Callas are o voce ca şampania, când ea se trezeşte se transformă în oţet”. Sau: “Tebaldi are un cusur: îi lipseşte coloana vertebrală. O fi, dar eu am ceva ce ea nu are: inimă”.

Ziarele încep o campanie împotriva sopranei pentru că îşi anula contractele chiar în seara spectacolului, după numărul mare de bilete vândute. Şi mai grav era, că  la spectacolele ei ajungeau şi preşedinţi de state. Oameni de seamă îmbrăcaţi în fracuri şi doamne pline de paiete şi pene plecau de acasă la teatru şi se întorceau în urma unui anunţ banal după primul act. Cel de-al doilea nu mai avea loc. Cântăreaţa făcea brusc febră, avea stomacul deranjat, sau i se declaşa bronşita.

Mai departe cititi în METROPOLIS:

de Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.