Xanax, pastila fericirii?

Am avut o prietenă. Mă rog, prietenă e mult spus acum și o să vedeți de ce. Când ne-am cunoscut era toată o miere și-o politețe. Mi se urca glicemia […]

Am avut o prietenă. Mă rog, prietenă e mult spus acum și o să vedeți de ce.

Când ne-am cunoscut era toată o miere și-o politețe. Mi se urca glicemia doar când ne întâlneam, simțeam zahăr în gură, pe cuvântul meu. Dănuța-n sus, Dănuța-n stânga, Dănuța iubita, Dănuțicuța…

Ce Dănuțicuță, domle??! Hai să fim serioși! Eu? Sunt un om obișnuit. Am frustrări, culpe ascunse bine, remușcări și alte „minuni” omenești. Uneori sunt acră, alteori mă doare câte ceva (de obicei spatele, l-am paradit când aveam 19 ani, făceam figuri sărind în apă, la ștrand…puștisme de cartier; dacă-aș putea, m-aș întoarce-n timp și mi-aș trage o mamă de bătaie, să mă țin minte!), alteori n-am chef de vorbe, le țin în mine, legate și nu le dau nimic să mănânce, le pedepsesc pe toate.

Dacă mă enervez, mă abțin ce mă abțin, apoi izbucnesc. Mă revolt, mă cert, comentez, ridic vocea, critic. Toate astea îmi fac rău mie, în primul rând. Mă otrăvesc singură. Simt cum îmi fierbe sângele, îl aud în urechi, îmi bubuie-n vene, în buze și-n vârfurile degetelor. Sunt conștientă de asta. Dar încerc să mă opresc. Să mă calmez. Închid ochii, respir adânc și tac. Beau apă. Mă spăl pe față. Uneori plâng cu nervi, plâng de parcă aș fugi încălțată cu bocanci prea mari, care-mi flencăne-n picioare și sunt gata să-mi iasă…

Plâng în mine, gem înăuntru și asta mă doare fizic. Dar mă apuc de ceva, de o treabă, ba scriu, ba fac temele cu Andrei (când e cazul), ba mătur, șterg sau scutur. Toate, la grămadă. Și-mi trece. Uit. Apoi o iau de la început. Și zilele se duc. Una e mai bună, alta mai urâtă, alta de vis…Niciuna nu seamănă, mereu mă surprinde câte ceva în 24 de ore.

Ei, Amalia asta a mea, era fericită mereu. Zâmbea non-stop. Era un cireș înflorit. O dimineață de aprilie. O pană de înger. Un nufăr pe lacul de cristal. N-o supăra absolut NI-MIC! Conducea ca un fluture: fin, degajat, ZEN total. N-o enerva nimeni. Dacă era înjurată în trafic de vreun gherțoi, îi zâmbea ca o zână și pleca mai departe.

Toți eram iubiți, frumoși, deștepți. Nu se oftica dacă la Poștă era tratată scârbos, dacă i se bloca cardul în bancomat, când avea cel mai mult nevoie de bani, dacă o umilea cineva, dacă statea la o coadă trei ore, dacă.. și dacă. Era calmă ca un mort, numai că ea mișca și …zâmbea.

S-a bucurat și când a înțepat-o o viespe în nas, pe Valea Prahovei, în timp ce conducea mașina. Eram uluită! În mijlocul feței avea un gogoșar dureros, așa îi devenise organul pentru miros, dar Amelica zâmbea ca proasta, mereu, mereu.

– Asta precis ia ceva pentru nervi, uită-te la mine!, mi-a șoptit soțul meu, care atunci nu era chiar soț.

-Ce vorbești? Cum așa? De unde ți-ai dat seama? Medicamente?

-Daaa.

-Haide, mă! Nu creed!

-Pariu?

-O întrebi tu?

-Da.

Abia așteptam să aflu care e SECRETUL acelei stări ZEN. Era Amelica o femeie extraordinară? Femeia minune, care nu își încruntă niciodată sprâncenele? Care nu înjură, când se lovește la deștul ăl mic în piciorul de la pat? Care nu sparge farfurii, ca istericele? Nu-mi venea să cred! Dar îmi era jenă s-o întreb. Și nici Răzvan n-a făcut-o.

Fata asta era mai mică decât mine cu cinci ani, dar mă dădăcea ca o cloșcă: „co-coco-coco, co-co-cotcodac, fă aia, nu fă aia, nu mânca așa, mestecă bine, bere pe stomacul gol? hai să ne albim dinții împreună, știu eu un stomatolog mișto! iar fumezi? abia ai stins-o!, ai auzit de pastila X? vitamina Y, mineralele Z? Tu nu te gândești să mergi la un psiholog? Dormi bine noaptea? Când ai avut o vacanță ultima oară? Cu tiroida cum stai? Ovarele? O mamografie ți-ai făcut? Etc…” Tipa era medic de profesie, dar nu lucrase niciodată într-un spital, decât la rezidențiat, nu prea făcuse gărzi, nu tremurase prin ambulanțe. Se angajase la o firmă celebră de medicamente, devenise ceva mare în consiliul de conducere, n-avea grețuri, și un salariu fabulos.

Timp de mai mulți ani, am fost apropiate. Am mers cu ea pe la mai toate mănăstirile din țară, am colindat orașe și sate. Cică să ne încărcăm pozitiv. M-am încărcat eu ce m-am încărcat, dar eram prea plină la un moment dat. Obosisem.

Și, într-o zi, am aflat de ce era ea așa de „fericită”. S-a scăpat la o „băută”. Tocmai ce fusese părăsită de iubitul ei, care plecase din țară definitiv, uitând să-i mai spună și ei.

Ameluța era zdrobită. Nu înțelegea de ce Dănuț n-o cerea de nevastă și, acum, poftim, mai și fugise în Canada. Definitiv!

-În Canada, Dana??? Așa departe? Fără să-mi spună? A trebuit să aflu de la mă-sa?, Ăhăhăăăă, plângea Amelia cu lacrimi mari, cât boaba de strugure.

Era prima dată în cinci ani când o vedeam tristă, lovită, pusă la pământ.

-Lasă că-ți revii tu, i-am zis! Găsești altul, că ești fată frumoasă, inteligentă, medic, ai bani, ai de toate. Ce se întâmplă cu tine?

-Nimic. Nu mi-am mai luat pastila. De trei zile n-am luat-o și turbez.

-Ce pastilă?

-Xanax.

Și a întins mâna spre pachetul de țigări, a luat una și-a fumat-o în câteva minute, adânc, cu foame și revoltă. (Ea nu fuma!!!)

Și atunci, mi-am amintit ce mi-a spus Răzvan. Avusese dreptate.

Deodată, totul s-a schimbat în mintea mea. Mi s-a aprins beculețul.

-Pentru ce e pilula asta?

-Pentru…fericire.

-Haide, măăă! Faci mișto?

-Nu. Iau de ani de zile. Fără ea nu sunt om! Cum vrei tu să rezist? Însă am devenit dependentă și medicul mi-a interzis s-o mai iau, trebuie să fac analize, s-o schimb cu altceva. Sunt depresivă, Dana. Depresivă cu acte! Și m-a mai părăsit și imbecilul ăsta…

Apoi a început să înjure, să facă urât, să fie extrem de vulgară, și agresivă, ea, care nici „du-te dracu” nu era în stare să zică…

Nu-mi venea să cred! M-am întristat. Și mi-a fost milă. Ce cunoșteam eu la ea, era, de fapt, fața pe care i-o dădea Xanax-ul. Amelia din fața mea era o altă femeie. Cea reală. Și nu-mi plăcea. Ea era cea care avea nevoie de ajutor, nu eu.

Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Apoi deloc. Nu m-a mai sunat, dar eu i-am telefonat după ce l-am născut pe Andrei. Eram fericită și voiam s-o anunț și pe ea. Mi-a răspuns greu, cu o voce iritată. M-a felicitat sec și s-a scuzat că nu poate sta mai mult, avea o întâlnire importantă.  De atunci, nu mai știu absolut nimic despre Amelia, fata care zâmbea tot timpul…Oare o fi schimbat antidepresivul?

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.