Dacia, my only love!

Cu duhoarea ei de benzină sau methanol, la prima cheie hurducăind amenințător din toată tăblăria, îngenuncheată parcă într-o rugăciune știută numai de bietele ei osii ruginite, Dacia 1310 pârâia veselă […]

Cu duhoarea ei de benzină sau methanol, la prima cheie hurducăind amenințător din toată tăblăria, îngenuncheată parcă într-o rugăciune știută numai de bietele ei osii ruginite, Dacia 1310 pârâia veselă către șoseaua prietenoasă. Avea multă treabă în fiecare zi: să-i ducă pe ăia mici la școală, pe nevastă la „servici” și pe mama soacră la policlinică. Abia la sfârșitul corvoadei, pleca și stăpânul-proprietar la muncă, iar EA, Dacia, se odihnea în parcare până cădea seara.

Regina șoselelor

Autoturismul, mândru și lucitor, reprezenta, în urmă cu două- trei decenii, visul de neatins al majorității românilor. Ani de zile, posesorii de Dacii au fost o categorie socială considerată superioară. Cine avea o mașină era șmecher și invidiat. (Ptiu, al dracu`! Ce baftă pe el! O fi făcut ceva în scăldătoare!) Altfel se uita la tine stomatologul, când te duceai să-ți pilești și lustruiești dinții, altfel te întâmpina moașa la maternitate, când ți se năștea vreun copil și altfel erai primit oriunde. Până să-și fluture pe degete numeroasele chei (de contact, de la rezervor, portbagaj, antifurt și capace de roți) ale mașinii de 70.000 de lei, „norocoșii” economiseau de zor, ani în șir, strângând la saltea bănuț după bănuț, răbdând de foame, umblând cu aceleași țoale mereu, cârpite și remaiate, atât ei, cât și întreg familionul. Dar merita, ce naiba! După 10 ani de chinuri erau „domni cu mașină mică”. Într-un șlagăr semnat de regretatul Florin Bogardo, Stela Enache zice așa: „aveam Dacia, aveam și bani…”, tocmai pentru a evidenția o stare materială îmbelșugată.

Dacia avea magnet la femei

Când era nouă, arăta chiar bine și dacă n-am fi cârcotași, ar trebui să recunoaștem că ne cam plăcea. Dăciuța zbura harnică pe șoselele României și era lăudată de toată lumea. Nichelată, zglobie, roșie, galbenă, verde-praz sau albă, părea o regină carpatină pe patru roți. Când câștiga vreunul la Loto o Dacie, poza preafericitului era pusă în vitrinele agențiilor din toată țara. La rubrica „Doresc să corespondeze”, un fel de „matrimoniale” din Săptămâna lui Eugen Barbu, bărbații nu uitau să menționeze că sunt posesori de Dacie, iar doamnele solicitau, ca din întâmplare, domni intelectuali și posesori de Dacie. Orice fel ar fi ea, motor să aibă, număr, roți și uși. Bucuria de a conduce o Dacie eclipsa de departe faptul că la căderea întunericului ți se puteau fura: benzina din rezervor, ștergătoarele, oglinzile, bateria, că aveai dreptul să conduci duminica, numai în funcție de numărul mașinii (cu soț sau fără) sau că benzina consta 15 lei și se dădea „pe sub mână” cu 25, dacă nu voiai să stai trei zile la coadă.

„Pa, Marcelo! Ne vedem mâine.”

Dar anii s-au scurs. „Vremurile s-au schimbat, și noi odată cu ele”, zicea un latin deștept, așa că, treptat ne-am descotorosit și noi de vechea Dacie. Am realizat că e depășită, urâtă „cu spume”, că e un sicriu pe 4 roți. Au apărut altele, mai moderne, mai sofisticate, Dacia Nova, Supernova, apoi Solența și în final, Loganul cu…derivatele lui. Unii însă, mai conservatori sau, pur și simplu, mai săraci, și-au păstrat „mașina vieții lor” cu care au atâtea amintiri. „Vai, ce drumuri am făcut noi, la bine și la greu! Pe a mea o cheamă Marcela. Nu-i așa că-i frumoasă? Am fost la mare, la Olănești, la Căciulata, am trecut Transfăgărășanu, când s-a dat în folosință, am ajuns odată, era prin 1975, până în Maramureș. Niciodată nu m-a lăsat! Femeile m-au înșelat, dar ea nu. Dacia 1300 e mașină bună, cum s-o dau la REMAT?, spunea cu ochii în lacrimi un pensionar din Drumul Taberei. Ieșise, bietul, cu o jumătate de ștramp rupt și o găletușă plină cu spumă, ca s-o mai cosmetizeze nițel pe la încheieturi. Amândoi semănau oarecum. Autoturismul avea ceva uman, împrumutat de la bătrân și viceversa. La sfârșit, după ce a curațat mașina de-ți puteai face mustața-n ea, stăpânul a mângâiat-o ușor pe spinare, ca pe un câine: „Pa, Marcelo! Ne vedem mâine.” Și pâș-pâș, s-a îndreptat voios spre scara blocului.

Multe dintre sărmanele Dacii părăsite, abandonate ca niște otrepe pe străzile lăturalnice ale Bucureștiului, își fac pentru ultima oară datoria, adăpostind boschetarii și aurolacii. La pensie, în timpul mogulismului, regina șoselelor românești a ajuns și subiect de caterincă pe Youtube. Tunată grosolan, de nici nu-ți mai dai seama ce nație de mașină e, Dacia e încă prezentă în gândurile noastre, cu praguri și eleroane spectaculoase, geamuri solare, tobă de eșapament nichelată, vopsea metalizată, picturi suprarealiste, Angel Eyes sau jenți Michelline. Sub capotă are aceeași putere și același suflet. Puștii maneliști fac întreceri stupide la țară, pe bani sau băutură, își mai sparg capetele și-și mai rup dinții de volan, dar ce contează? E distracție și apar pe Youtube, îi vede-o lume și mai ales iubitele lor din săptămâna respectivă.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.