Unde sunt serbările de altădată?

În ziua  festivității de premiere a puiului meu am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul… Cei […]

În ziua  festivității de premiere a puiului meu am fost tristă. Nu chiar ca o batistă, dar aproape. Mi s-a strâns sufletul ca un pumn din care fuge nisipul…

Cei care știu ce vreau să zic, mă vor înțelege perfect. Cei care au trăit clipe de emoție profundă, de dârdâială și bucurie supremă, de la sfârșitul anilor școlari de pe vremuri, vor ști despre ce dondăn eu aici.

La miezul lunii iunie, când înnebuneau teii din parcuri și crinii imperiali de pe tarabele florăreselor, și un orb știa că…vine vacanța școalară și că sunt serbări. Duduiau cartierele încă de dimineață, se auzeau ecouri care se spărgeau în cioburi de zidurile blocurilor: „doi-zece, doi, zece…probă, zzzzzzz!”, de ne pocneau timpanele, copiii se pregăteau să spună poezii, cântece, erau dansuri, piese de teatru (haideți, cei care au trăit asta în anii 70-80, amintiți-vă cât era de frumos!).

Când am trecut din clasa a doua într-a treia, copiii de la școala generală 170, unde învățam, jucau piese de teatru, Caragiale, recitau din Eminescu și cântau de mama focului. Erau îmbrăcați în costume frumoase, de albinuțe, flori sau iepurași. Glasurile lor de clopoței se auzeau până departe, la Gara de Nord.

Bucureștiul meu râdea cu gura până la urechi, făcea gropițe în obraji, avea coroniță din flori pe frunte și se ținea de șotii. Preșcolari, școlari, mamai, tatai, mame, tați, mătuși și unchi, dădeau năvala pe străzi îmbrăcați frumos (exclus șlapi, budigăi și tricouri cu De puta Madre – astea nici nu existau atunci, dar nu m-am putut abține!). Mamele erau coafate, superbe, limpezi, tații proaspăt bărbieriți, la cravată și cămașă. Școala era respectată!

Când copilul meu a terminat clasa a doua, în urmă cu un an, am fost cu el la festivitatea premierii. Am stat o oră și jumătate în picioare, în soare și am așteptat. Am cântat cu toții Imnul național, leșinat, sugrumat, bălmăjit. Apoi a urmat discursul doamnei directoare. Apoi discursul doamnei directoare adjunct…Apoi…

Câteva bunici au leșinat, (tensiune mare!) unei fetițe i s-a făcut rău, oa cărat-o maică-sa în brațe, unii băieți s-au luat la bătaie cu florile destinate doamnele profesoare, mai mulți părinți erau nervoși (Domne, dar de ce începe cu clasa a opta, ăștia mici stau în soare, ei n-au răbdare! Extraordinar!), alții făceau poze cu telefoanele mobile, câțiva vorbeau la ele…

În jur gălăgie, absolut nimic festiv, nimic sărbătoresc, fiecare se gândea la ale lui și făcea ceea ce credea că e mai util: „Mariane, ia, mă, florile, du-te la doamna cu ele! Cosmina! Unde ți-e carnetul de note? Mama, mie mi-e sete! Mai stăm mult? Corinoo, ce ți-am zis eu azi-dimineață? De ce ți-ai pătat rochița? Roberto! Încetează că iei bătaie….etc” .

Să vă mai zic ceva de vestimentație? Mă mai obosesc? Cred că deja cunoașteți „uniformele” unora. UNORA, am zis, da?

Bărbații: papuci de cauciuc, (sau „bașcheți” fără ciorapi) nădragi până la genunchi, tricouri transpirate sau maiouri cu imprimeuri „inteligente” , plus nelipsitul SMART sau iPhone, că, na!!…nu merge altfel situația! Femeile: colanți pe cururi triste și deformate, șlapi (uneori sandale cu paiete) și tricouri mulate. Cum  se duc la piață, așa vin și la premierea odraslei.

Încet, încet, elevii au defilat prin fața tuturor și și-au primit diplomele: cam aceleași pentru toți. N-au fost coronițe, n-au fost cântece, nici dansuri și nici poezii…Părinții le-au făcut poze. Să aibă amintiri! Amintiri???

Apoi am plecat.

Puteți să ziceți orice. Eu am avut un gol în stomac, de parcă am ținut în gură tot timpul  o pastilă de…care e cea mai amară pastilă? Hai să zicem algocalminul.

Și stau și mă întreb, ca proasta cu cercei verzi: unde sunt serbările de altădată? Sau am nimerit eu într-o lume greșită?

Dana Fodor Mateescu, iunie 2016

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.