Durerea cu colți de argint

Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11. Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară […]

Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11.

Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară cu dinți de argint, o suferință care se întindea spre umeri cu o usturime colțuroasă.

Ce naiba e asta? Nu e posibil! În viața mea n-am pățit așa ceva!

Eu nu iau medicamente, decât în situații limită, când nu mai pot îndura. Nu știu de algocalmine, de pastile de somn, de antibiotice, de nimic!

Nu iau anticoncepționale (cred că, în total, am înghițit vreo patru folii, în 26 de ani, și alea numai terapeutic, recomandate de ginecolog pentru dureri). Dar în noaptea asta, am crezut că se rupe ceva în „uterul” creierului meu…Că-mi pocnesc urechile.

Îmi simțeam meningele cum sfârâie, fierbea cu clăbuci, ca mămăliga. Neuronii, care se mai mișcau, se certau între ei ca niște cocalari, se înjurau de mame și-și rupeau dendritele unul altuia. Cum mă ridicam în capul oaselor, îi auzeam cum își flutură amenințători tecile de mielină.

Huooo, dar potoliți-vă odată! (Doamne, te „pomeni” că pățesc ca bietul Cotabiță?) Ei? Nimic! Dondăneau mai departe. Știu, știu, neuronii nu dor, dar așa simțeam eu, atât era de puternică cefaleea.

Căldură, stres, muncă, supărare, dezamăgiri, vești rele, țigări! Recunosc, am cam depășit măsura. Deci, cum ridicam capul de pe pernă, aveam senzația că mă desfac.

Adevărul e că avusesem o zi mizerabilă. Texte scrise de mine și găsite, din întâmplare, pe alte bloguri/siteuri, social media, fără semnătura mea (ci a altuia!), uneori cu titlurile schimbate și rupte de fragmentele lor originale, discuții cu Răzvan („lasă dracului Facebook-ul ăla, că te alienează, ai văzut ce-ai pățit cu X și cu Y, cu Z și cu Q, da???, ocupă-te de Artizanescu!”), explicații lui Andrei („mi-au furat Tembela”… „Iar?”), propuneri de colaborări și întâlniri (pe care le refuz din start) și multe alte evenimente care îmi sugrumă existența.

Să-mi crape inima-n piept, de supărare! Prea multe de-odată. Și am obosit. Totul a obosit. Am bâjbâit până la baie ținându-mă de propria umbră. Se făcuse patru dimineața. Știam că mai am un paracetamol pitit pe undeva. L-am înghițit și am început să mă plimb prin casă. Durerea, nimic. Nu pleca. Nu ceda.

„Du-te, domnule, cară-te! Am treabă!!! Du-te-n-mă-ta de durere imbecilă, încrezuta dracului, hai sictir de umflată!”

Ea mă râcâia și mai tare! Parcă mă auzea.

Apoi am schimbat registrul. Asta pentru că am citit într-un articol că trebuie să-i vorbești frumos, să o mângâi, eventual să îi cânți ceva…

„Nu acum, te rog, nu acum, NU ACUM!!!!”, îi ziceam. „I-am promis lui Andrei că mergem la mare, TREBUIE să ajungem la mare….Și la munte și la Corund…și la…”

Spaima că n-aș putea să-i îndeplinesc dorințele și că i-aș strica vacanța, cu cine știe ce boală cretină și ireparabilă, m-a înghețat. Nici să plâng nu aveam cum, pentru că suferința se intensifica la fiecare respirație.

Și mi-am adus aminte de mama. Cum mă mângâia ea cu palmele moi și călduțe. Și i-am vorbit, i-am povestit ce-am pățit, i-am spus tot…„Ajută-mă, mamă, ajută-mă! Dă-o-n spirt de Tembelă, e a mea și va fi mereu, indiferent de câți mi-o fură…am înțeles! Ajută-mă!”

Jur că în clipele alea am simțit că mama îmi face masaj pe frunte și la ceafă, acolo unde crâncen mă durea.

Am adormit ca un pui. Habar n-am dacă cefaleea asta ciudată mi-a trecut grație gândului despre mama sau a paracetamolului. Cert e că a dispărut complet…S-a dus! Și dusă a rămas.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.