Amintire cu Iosif Sava

Eram în anul întâi de facultate și trebuia să-mi găsesc un loc plăcut de practică în presa scrisă sau audio-vizuală. Ceva care să fie ca un bunic sfătos de la […]

Eram în anul întâi de facultate și trebuia să-mi găsesc un loc plăcut de practică în presa scrisă sau audio-vizuală. Ceva care să fie ca un bunic sfătos de la care să pot învăța multele și măruntele taine jurnalistice. Închideam ochii și mi-l imaginam pe Felix Aderca dăscălindu-mă, învățându-mă, certându-mă ușor și cu sentiment. Sau pe Brunea Fox? Ah! Toți erau ai mei, firește și îmi arătau tot ce știau. Vise, frate!

În realitate nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam prieteni de genul ăsta și nici rude. Rude? Hahahaha!  Unde să merg? Și cu cine?

-Fodorovska, hai la TVR!, mi-a propus colega mea de grupă, Irina, zisă uneori și Tuchiakova.

-Păi așa, singure? Noi două?

-Așa!

M-am dus, că nu trebuia să-mi cânte la trompetă ca să înțeleg.

Irina era (și este!) o moldoveancă mișto, înaltă, frumoasă, bine înfiptă în viață, știa ce vrea, o studentă extrem de silitoare și atentă, cu bursă de merit. Îmi plăcea mult și, chiar dacă era mai mică decât mine cu cinci ani, aveam ce să învăț de la ea. Uneori simțeam că ea are grijă de mine și nu cred că exagerez.

A dat telefoane, a vorbit, a aranjat (v-am zis că se descurca!) și iată-ne la TVR.

Ne-am întâlnit într-o dimineață la celebra poarta din Pangrati.

-Unde facem practica?, am întrebat-o, cu stomacul aproape de gât. Eram emoționată și leșinată de frică.

-Cum unde? La cultură! Am vorbit cu doamna Sanda Vișan. Poate ne și angajăm.

Vreo 25 de minute ne-am învârtit prin trupul gigantic al televizunii române. Am urcat și-am coborât prin picioarele ei, am alunecat prin mâini, ne-am dat cu liftul (bucuria mea!). O fi aici? Sau aici?

-Buna dimineața, nu vă supărați, unde este…

-Aăăă, păi luați liftul și a patra ușă pe dreapta…

Eu nu auzeam nimic. Irina vorbea și vorbea. Gândurile mele aveau șosete albe, funde-n păr și codițe. Zburdau vesele peste tot. Înregistram distrată ce scrie pe fiecare ușă: director-adjunct, redacția Sport,  divertisment, economic, contabilitate, personal…etc.

Nu găseam redacția, dar mie îmi convenea și făceam pe tâmpita, numai ca să văd cum arată pe dinăuntru (era pentru prima oară în viața mea când călcam pe acolo) Televiziunea Română.

Ah, dar nu v-am povestit nimic despre miros!!! Dragii mei, amestecul de oameni, de inteligențe, vibrația lor, șuvoiul de parfumuri și de culori nășteau o aromă specială. Mirosea televiziunea mea a cafea bună, dată nițel în foc, a iarbă tăiată de cinci minute, a geacă din piele moale și a hârtii vechi. Eram pierită și nici nu mai știam ce naiba caut acolo.

Deodată, ne-am trezit în fața unei uși. Redacția Cultură…Huh! Aici e!

Mi s-au înmuiat picioarele.

-Bate tu!, i-am zis Irinei, care deja ciocănea moldovenește.

Am intrat. Pat și Patașon. Două fete, una de 175 cm și-alta de nici 160. Îmi imaginez ce figuri aveam!

Înăuntru lumină multă, mă dureau ochii, niște mese mari și…lume. Ședință de redacție! Doamna Sanda Vișan ne-a invitat să stăm și noi „pe undeva”. Îmi bubuia inima. Abia după câteva minute mi-am mai revenit. La un birou, trona Iosif Sava, redactor-șef, cunoscutul muzicolog, realizator de emisiuni radio și de televiziune. Ah! Când o să-i spun că am cântat în corul Juventus Carmen, precis o să ne împrietenim. IosifSava

Vorbea, vorbea, râdea frumos, cu vocea lui teribilă, făcea planul pe săptămâna respectivă întrebându-i pe redactori ce subiecte propun.

Atunci i-am văzut mai bine și pe câțiva i-am recunoscut, dar nu pe toți.  Uite-o pe Viorica Bucur! Ea e! În carne și oase! Doamne, ce mă mai bucuram când „ne dădea” desene animate pe vremea lui Ceașcă! Gala Desenului animat…O așteptam ca și câinele lui Pavlov. O iubeam! O figură emblematică a TVR și un om deosebit.

În sfârșit, după o oră, ședința s-a încheiat. Am făcut cunoștință cu toată lumea. Îmi amintesc că era și scriitorul Cătălin Țârlea.

M-am apropiat de Viorica Bucur și i-am spus câteva vorbe, nu mai știu exact ce, eram zăpăcită total. Mi-a zâmbit, m-a mângâiat sub barbă și mi-a zis că televiziunea e cea mai bună alegere, dar și cea mai grea.

-Dacă ai vreodată nevoie de ajutor, sunt aici, mi-a spus și era să leșin de fericire, îmi venea să fac ca ciocănitoarea Woddy, dar nu era momentul.

*****

Într-una din zile, Iosif Sava a vorbit și cu noi. Dumnezeule, era înalt până la tavan! Imens. Parcă eram în fața bradului de Crăciun. Eram copleșită de personalitatea lui. Un om extraordinar! Maleabil, dar impecabil, vesel, energic ca o vitamină, modest chiar, nu se uita că noi eram niște studente în anul I, nu ne bloca și ne lăsa să scoatem pe goarnă tot ce ne trecea prin minte în clipa aia. Și iar râdea. Iosif Sava era interlocutorul perfect pentru un ziarist care dorește să-i ia un interviu.

Maestrul a vorbit întâi cu Irina, că era de-a lui, moldoveancă, ne-a întrebat ceva despre profesorii de la FJSC, cum e acolo, dacă ne place, de ce am ales calea jurnalismului, cu ce se ocupă părinții noștri, ce am vrea să facem în viitor, d-astea…Mi-a venit și mie rândul:

M-am bâlbâit, nici nu mai știu exact ce i-am spus, dar n-am uitat să-i precizez de corul în care am cântat.

-La ce partidă?, m-a ntrebat.

-Sopran.

I-am povestit atunci câte-n lună și-n stele: despre domnul Gruescu, dirijorul nostru, (îl cunoaștea, cum să nu!), despre pianiștii care n-au acompaniat de-a lungul timpului, (Dorel Dorneanu, Adrian Stroici) despre cum avenit Laurețiu Profeta și ne-a adus partitura de la Lorelei, pe care o cântam numai noi, despre spectacole, concerte, despre colegele mele minunate…

-Fără muzică, viața nu e viață!, ne-a spus Iosif Sava. Eu am cântat la violă, am studiat pianul. Când aveam șase ani, eram mic, am cântat la orga bisericii catolice. Nu mi-aș putea imagina viața fără muzică. Bun!  Mă bucur că am discutat și că v-am cunoscut. Vă urez succes, domnișoarelor! Ne mai vedem prin redacție!, a mai zis, și-a luat în brațe dosarele și a plecat.

În urma lui, a rămas un suav miros de frezii și de partituri muzicale scrise cu stiloul. De el…

Dana Fodor Mateescu

Despre Iosif Sava.

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.