Visul unei nopți de vară

Nu știu dacă pot fi considerat un tip gelos, un d-ăla care sparge mobila din casă doar pentru că soția lui s-a intersectat pe stradă cu Fane, poștașul sau pentru […]

Nu știu dacă pot fi considerat un tip gelos, un d-ăla care sparge mobila din casă doar pentru că soția lui s-a intersectat pe stradă cu Fane, poștașul sau pentru că Soarele de pe cer se benoclează toată ziua, ca un pervers înfierbântat, la ea. Nu!

Asta depinde și de cine mă judecă.

Pe nevastă-mea o apreciază mulți bărbați (nu știu, săracii, cât e de imprevizibilă!), dar nu mă deranjează, ba chiar mă distrez copios și mă gândesc cu duioșie (milă) la ei.

Cu unii m-am trezit în curte. S-au dat jos din facebook și au venit să o vadă. Erau curioși. Mă, e vie Muchinuța asta, sau a inventat-o Răzvan Mateescu?!

Prima dată am fost suprins, dar ulterior m-am liniștit și m-am obișnuit. Dana e o femeie sociabilă când vrea. Mai ales lunea.

Însă azi-noapte, habar n-am cum și de ce, am avut un coșmar uluitor. Se făcea că eram cu Dana și cu amantul ei, într-un tren personal, pe Valea Prahovei. Ne îndreptam cu viteza luminii stinse spre minunatele plaiuri ale Câmpinei. Toți trei eram veseli și ne înțelegeam de minune. Eu fiind mangafaua!

Lumea din jurul nostru părea ruptă din filmul lui Geo Saizescu „Astă-seară dansăm în familie”. Și femeile, și bărbații, și copiii erau îmbrăcați ca-n anii 70. Aveau coafurile din vremurile alea…

„Ce dracu`?” – mi-am zis…Mi se părea ciudat.

Și, așa cum se întâmplă în vise, odată mi-au venit nervii pe amantul Danei, care o tot pupa pe tatuaje de față cu mine.

„Ce înseamnă asta?” am urlat ca scos din minți. „Te dai la nevasta mea? Unica mea soție? O vrei pe Muchinuța?”

„Bine, dar ea mă iubește. Și eu o iubesc, de mor!”, a șoptit amantul făcând și pipi pe el, de emoție.

„De mori?”, am răcnit eu, de s-au deschis singure toate ferestrele din tren.

„Păi chiar că o să mori! Înainte să ajungem la Câmpina…Săriiiți, vrea să-mi ia nevastaaaa!”

Mă, și l-am luat la o poceală!!! Să mă țină minte! Stânjjj, un pumn în nas, pleosc, o labă peste dinți, bum, un pumn în cap, tronc, un bocanc nr. 45 în barbă. Dana se cocoțase sus, acolo unde se pun bagajele și tăcea mâlc. Jurai că-i „Cumințenia pământului”.

Uuuuh! L-am umplut de sânge pe inculpat, care zăcea lat pe holul trenului.

În timpul ăsta, toți cetățenii din vagon, – opinia publică, ce vreți?! – au început să zbiere și ei ca scoși din minți, pe mai multe voci, și subțiri și groase, că m-am și speriat:

„Huooo! Jos labele de pe soția omului! Băăă, canalie, că altfel n-am cum să-ți zic, în România statul ocrotește căsătoria și familia! O consolidează. Ai vrut să-i iei nevasta, mă? Păi ia-o și p-a mea, dacă-ți dă mâna!”, țipa unul pirpiriu, dar care avea o soție de vreo 130 de kilograme.

L-au luat cu toții la omor pe bietul amant, că-mi venea să-i plâng de milă, nu alta. I-au rupt cămașa de pe el, blugii, i-au furat pantofii…

Abia l-am scos din ghearele lor, am deschis ușa în timpul mersului și, când făcea trenul o curbă la stânga și a încetinit, i-am tras un șut în cur și l-am azvârlit cât colo, în boscheții de pe marginea căii ferate.

„Dacă te mai prind la nevastă-mea, îți tatuez pe frunte cuvântul ăla cu P!, l-am amenințat entuziasmat simțind cum crește în mine mândria bărbătească. Eram cineva!

Când m-am întors în vagon, am rămas perplex: călătorii se băteau, care cum nimerea, urlau, se înjurau cumplit și tradițional de mame, sfinți, aghiasme, cuminecături și anafuri. Unii o înjurau și pe Dana, pentru că și ea, în opinia lor, era vinovată de amantlâc. Văzând că situația degenerează, am tras aer în piept ca lupul din povestea „Cei trei purceluși” și am suflat înspre ei. Fuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Tiiiii! Ca frunzele au zburat pe ferestre, n-a mai rămas nimic de ei. Vagoanele erau devastate, cu canapelele tăiate, pe pereți scria: „Statul ocrotește căsătoria” și „Jos Iliescu!”

Am căutat-o pe Dana. Am strigat-o…Muchinuțaa, Danaaa! Doamna Mateescuuuuu. M-am cutremurat de frică. „Aoleu, să știi c-am spulberat-o și pe ea!”

Dar când m-am uitat mai bine, am descoperit-o tot acolo unde se urcase, la bagaje. Și odată mi-a înghețat carnea pe mine. Se transformase în statuie. Era Cumințenia lui Brâncuși, dar râdea la mine cu toți dinții…Râdea și râdea. Ce naiba fac eu cu asta acum? E numai piatră. Am început să plâng în hohote și m-am trezit.

Răzvan Mateescu

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.