O zi din viața Regelui Carol I al României

Despre domnia de 48 de ani a primului rege al României, care a obţinut independenţa ţării, a redresat economia, a câştigat Dobrogea şi a pierdut Basarabia, a construit Castelul Peleş […]

Despre domnia de 48 de ani a primului rege al României, care a obţinut independenţa ţării, a redresat economia, a câştigat Dobrogea şi a pierdut Basarabia, a construit Castelul Peleş şi podul de cale ferată de la Cernavodă.

În 1877, după victoria în Războiul de Independență, punându-şi pe cap coroana României, făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna, Carol I se proclamă rege, după 15 ani de domnie, timp în care a fost principe. Camera Deputaților, în virtutea dreptului suveran al națiunii, proclamă pe Alteța Sa Regală Principele Carol I Rege al României, formulând legea cu doar două articole, unde scria că: România devine regat, principele Carol I primea titlul de rege, iar moștenitorul tronului va purta titlul de prinț moștenitor.

„Să ne ajutăm, deci, singuri, români, și Dumnezeu cu siguranță ne va fi alături!”

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern, pe scurt Carol I, s-a născut în 20 aprilie 1839, a frecventat la Berlin Școala de artilerie și inginerie, apoi școala militară. Principele a ajuns în România după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, inopinat, pe înserat. Deghizat, ca să nu fie recunoscut, cu ochelari, pașaport fals în buzunar și planuri mărețe în minte pentru România şi poporul român. Călătorise pe rute ocolitoare, cu trenul, apoi cu vaporul pe Dunăre, iar când a pus piciorul pe pământ românesc a fost preluat de către Brătianu, într-o trăsură cu opt cai au pornit spre București.

La 10 mai 1866, „aproape de Băneasa – scrie Paul Lindenberg, biograful regelui, în cartea sa – cu mult înainte de a intra în capitală, principele fu întâmpinat de mase populare compacte. Aici, înmânându-i pe pernă de catifea cheia orașului, primarul Bucureștiului îl salută cu entuziasm pentru care principele îi mulțumi în modul cel mai cordial, exprimându-și speranța că va avea forța ca, pentru fericirea României, să ducă la bun sfârșit misiunea grea pe care și-a asumat-o, însuflețit fiind de încrederea nestrămutată în ajutorul Celui de Sus. În timpul rostirii acestor cuvinte începu să răpăie o ploaie torențială, prima în ultimile trei luni, care învioră țarinile, iar poporul, care nu mai contenea cu strigăte de bucurie, luă ploaia ca pe un semn bun, căci după credința orientală, aduce noroc. Apoi deplasarea a continuat în trăsură de gală trasă de șase cai albi, precedată de o unitate de cavalerie mergând la trap și înconjurată de înalți ofițeri călare. La Șosea pe acest frumos corso al societății bucureștene, s-au înșirat infanteria, vânătorii și artileria, cărora li s-au alăturat gărzile naționale. În spatele trupelor se înghesuiau mulțimi de oameni, la fel pe străzile pe care nu te puteai mișca decât pas cu pas în mijlocul tumultului și al uralelor, în timp ce de la ferestre se aruncau flori și poezii peste trăsura de gală și peste pasageri, iar salvele puternice ale tunurilor se uneau cu sunetele maiestuoase ale clopotelor tuturor bisericilor. Toate casele își puseră podoabe de sărbătoare; oriunde te uitai, vedeai ghirlande și flori, steaguri și covoare.[…]”

„Să ne ajutăm, deci, singuri, români, și Dumnezeu cu siguranță ne va fi alături!”, așa-și termină proclamația emisă către popor la câteva zile după sosire.

O zi din viața lui Carol I

În bărbatul principe, blândețea se unea cu sobrietatea, modestia cu înțelegerea. Ajuns la domnie, organizează armata, pentru că fusese avertizat încă de la plecarea din Germania, că Rusia și Turcia erau ostile, războiul ar fi putut izbucni oricând. Adoptă prima constituție, prin care se permitea dezvoltarea țării, bazată pe modelul occidental.

„Fiecare zi aducea sarcini din belșug, dar, în condițiile unui program respectat cu strictețe, ele erau îndeplinite punctual. După o plimbare călare dis-de dimineață urma rezolvarea corespondenței, apoi apăreau la raport miniștrii, după care, de cele mai multe ori la terminarea gustării de dinaintea prânzului, se trecea la audiențe și la inspectarea diferitelor clădiri ale statului precum ministere, tribunale, școli, instituții de învățământ și închisori. Existau și aici lipsuri de toate felurile, și principele se străduia să introducă tot felul de îmbunătățiri (…). Pentru dineul fixat pentru ora șase se trimiteau întotdeauna invitații miniștrilor, ofițerilor, deputaților. De la această acțiune, conducerea partidelor era exclusă. Cu acest prilej, principele știa ca prin discuții amănunțite să se orienteze asupra multor aspecte, care până acum îi rămăseseră străine. Seara era rezervată de cele mai multe ori unui drum la Șosea, acea splendidă promenadă care era punctul de întâlnire al lumii bune din capitală. Se ducea adesea la Teatrul Național, doar slab iluminat de lămpi cu petrol, și nu făcea o impresie demnă de o metropolă; conținutul pieselor puse în scenă era împrumutat de cele mai multe ori din istoria României marcată de victoriile patriotice asupra turcilor.”

„Seara, încă de la orele cinci, – scrie Ulysse de Marsillac în ale sale memorii -, mulţimea era atât de numeroasă în Piaţa Teatrului, încât era aproape imposibil să circuli. Pe la orele şase au început să se aprindă felinarele. La intrarea teatrului se făcuse un aranjament de becuri cu gaz în mijlocul cărora era stema României cu inscripţia: Nihil sine Deo. În momentul când toate becurile s-au aprins, o lumină albă a căzut peste mulţimea care, prinsă de entuziasm spontan, a început să bată din palme şi să aclame. Pe la orele şapte, prinţul ieşea cu caleaşca. Mulţimea îl saluta cu simpatie.”

În timpul domniei principelui Carol, Bucureștiul s-a dezvoltat foarte mult. Au apărut tramcarele, s-au amenajat noi străzi și bulevarde, s-a îmbunătățit sistemul de canalizare al orașului, s-au construit hale de piață, s-a dezvoltat învățământul public, pentru că exista un învățământ particular prin casele boierești, unde nu aveau acces copiii nevoiașilor. Asista frecvent la examene, stimulând adoptarea de noi metode de predare. A comandat și publicat pe banii lui, la Paris, primul atlas în limba română. Un număr de exemplare a fost distribuit gratuit tuturor școlilor. S-a implicat cu bucurie la înființarea „Societății Literare”, al cărei scop era editarea unei gramatici românești și a unui dicționar etimologic român. A susținut și promovat artele, instituind medalia „Bene Merenti” pentru realizări deosebite în cultură sau orice domeniu al cunoașterii. Din 1867 devine membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. Participarea României la prima Expoziție Universală de la Paris, apoi la următoarele, a dovedit cu câtă seriozitate căuta să se alăture România în rândul națiunilor civilizate și să devină cunoscută.

De la război, pe Șosea, Calea Victorei, apoi în Piața Teatrului Național

După victoria răsunătoare în Războiul de Independență, care a avut loc în 1877, unde a ajutat rușii împotriva turcilor, la Plevna, țara devine regat, iar Carol I, Rege al României. Din stat vasal turcilor, România devine stat independent. Primul țel pe care și-l propusese principele Carol I când a acceptat domnia a fost atins.

„La 20 octombrie 1878, sub conducerea regelui Carol are loc intrarea solemnă în București, sub ropotul de aplauze și ovații ale populației. La intrarea în capitală, la al doilea rond al Șoselei, a fost ridicat un splendid arc de triumf, în fața căruia primarul, în numele orașului, precum și ministrul de interne, în numele tuturor delegațiilor din țară, l-au salutat pe principe ca pe conducătorul eroic al armatei viteze, salut la care acesta a răspuns: Dragostea și bucuria cu care astăzi capitala și întreaga țară, prin delegații ei primește armata, este cea mai frumoasă răsplată pentru toate necazurile îndurate pe câmpurile Bulgariei. În numele vitejilor mei soldați vă mulțumesc din inimă pentru primirea minunată pe care le-ați făcut-o și pentru cuvintele patriotice pe care ni le-ați adresat! Da, țara poate să fie mândră de fiii ei, cu convingere au mers la luptă, ca eroi s-au întors acasă. De acum înainte, scumpa noastră patrie poate fi liniștită: un popor, care și-a vărsat sângele pentru independența sa, va ști să lupte eroic și pentru întărirea și înflorirea sa în continuare. Explozia de entuziasm, produsă de aceste cuvinte, s-a propagat printre miile de oameni, atunci când principele a înaintat călare în fruntea trupelor sale, pe Șosea, apoi pe strada principală, Podul Mogoșoaiei botezată acum Calea Victoriei, spre Piața Teatrului, unde a avut loc defilarea și au fost prezentate și tunurile capturate.”
Căsătorit cu tronul și cu o regină ce-l aștepta la Sinaia

Constituția interzicea regelui să se căsătorească cu o femeie de origine română. După un număr de ani de domnie, Carol I pleacă în Germania să-și vadă familia, dar și cu gândul să se însoare. Se căsătorește cu prințesa Elisabeta de Wied (1843-1916). Își comandă coroană din oțelul tunului capturat la Plevna, iar pentru regină comandă o coroană simplă din aur.

Regina „era o femeie înaltă, cu faţa roşie înconjurată de o aureolă de păr scurt şi negru, care deveni destul de repede cenuşiu; îmbrăcată în lungi rochii albe, cu părul în vânt acoperit cu un văl, druidesă cu ochelari de miop pe nas, se plimba pe sub stejari şi îi strângea la inima pe care maternitatea o decepţionase pe toţi copiii supuşilor săi, în amintirea fiicei sale moarte de şapte ani. Fără îndoială că, fiind poetă, avea tendinţa de a pune lirism peste tot”.

După ce devine regină a României, Elisabeta a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte ale soţului, căci regele era însurat cu tronul. Firi opuse, ea caldă şi senină, el rece şi sobru, o determină să se consoleze cu muzica şi literatura, să-şi adune numeroase domnişoare în jur, care-i ascultau muzica şi poezia. Unicul lor copil, prințesa Maria, a murit de rubeolă, iar regina n-a mai putut face copii. Pentru a avea moștenitori la tron au hotărât să-l înfieze pe Ferdinand, nepotul de frate. Mai departe, citiți în Ziarul Metropolis.
de Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.