Ultima scrisoare a actriței Lillian Gish

Povestea lor în film se desfăşoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian […]

Povestea lor în film se desfăşoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

Povestea actriței, care și-a început cariera în teatru, la doar cinci ani, face parte din mitologia americană. Blonda serafică, frumoasa modestă cu ten alb și trupul fragil, care emana parfumul unui romantism seducător, Lillian Diana De Guiche, a trăit între 14 octombrie 1893 – 27 februarie 1993, și avea nume de afiș Lillian Gish. Joacă teatru cu familia și pleacă în turneu cu ei. Cobora dintr-un tren, urca în altul și se confesa jurnalului: „Pentru mine, când călătoresc, un miros mă trezește dintr-un somn adânc mai repede decât un sunet. Am descoperit că țările au mirosuri specifice. În Franța, îndeosebi la Paris, domină mirosul castanilor. Pentru mine, România miroase a lemn ars, Iugoslavia a cafea prăjită, Italia a oregano. Statul Ohio se identifică cu mireasma dulce de plante proaspete cu parfumul de lapte dulce”.
Turneele, impresiile și întâlnirea cu Griffith

Timpul trece, surorile Gish cresc, duc o viață disciplinată și sănătoasă, se dedică teatrului, își fac singure costumele și caută roluri. Joacă pentru a se întreține. Printr-o întâmplare, au ajuns pe platoul de filmare, grație unei prietene care le-a prezentat lui David Griffith. „Îmi amintesc cum într-o zi, pe la începuturile verii, – nota cineastul în ale sale memorii – pe holurile studiolului Biograph, toată posomorala a dispărut datorită prezenței a două fete care stăteau alături pe bancă. Erau surorile Lillian și Dorothy Gish. Lillian, de-o frumusețe încântătoare, eterică. Abia când am citit ce scria criticul Alexander Woollcott despre spectacolul Dama cu camelii – Dar în scena dragostei, în jurul domnișoarei Griffith plutea o stranie lumină pe care nu o aranjase niciun electrician -, atunci am știut cine era și m-am convins în timp că avea dreptate”.

„Scotocesc prin fișierul memoriei – scrie Lillian în autobiografia sa – ca să caut prima impresie despre David Griffith. Arăta teribil de înalt, în ochii mei tineri și avea un aer viguros și bătrânesc. Sub pălăria de paie cu bor lat, trasă ștrengărește, favoriții lui castanii erau cam lungi. Avea un nas proeminent, iar profilul lui părea că aparține unei efigii romane și avea buza de jos groasă, iar maxilarul inferior greoi. Sub privirea lui am simțit o căldură ireală“.

Eșecuri, umilințe, bani puțini și multă muncă

Ne aflăm pe la începuturile cinematografiei, în epoca filmului mut. Regizorul care a creat arta de a istorisi o poveste pe peliculă a trăit între 23 ianuarie 1875 și 23 iulie 1948. A făcut pionierat în arta regiei de film, înțelegând rostul celei de-a șaptea arte, ca un nou vehicul al gândirii. David Wark Griffith se trăgea dintr-o familie nobilă. Tatăl său fusese colonel, făcea parte din aristocrația americană și avea o plantație. După ce-și făcuse destule datorii, ipotechează casa, iar în urma decesului său, familia încarcă bruma de lucruri rămase într-o căruță și pornește spre Louisville.

Când se stabilesc în orașul pitoresc cu trubaduri și câteva teatre unde se juca vodevil și se dădeau concerte, David avea 10 ani. Înalt, cu nas încovoiat, în jeanși până la glezne și bocanci, cu cămașa desfăcută și bretele roșii, intră într-o seară la teatru, o vede jucând pe Julia Marlowe, în rolul Julietei din piesa lui Shakespeare. La ultimele ovații, știa deja că va face teatru.

Se maturizase brusc, avea ambiții, iar ca să se poată întreține vindea trufandale, apoi cărți, devine reporter. Își cheltuiește banii pe lecții de canto, studiază opera, adună partituri. Se documentează prin biblioteci, căci dorea să devină scriitor. Credea cu tărie că a scrie piese de teatru însemna să apară sub reflectoare, ca să învețe „meșteșugul” scenei. Intră într-o trupă de actori ambulanți. Joacă teatru, citește mult, scrie, face turnee, primește bani puțini. Pornea la drum cu un cufăr burdușit cu drame, comedii, nuvele și poeme. O găsește în trupă pe Linda Arvidson. Se însoară pe fugă cu ea. Viața de scriitor înseamna succesul ce ascundea în umbra lui eșecuri, umilințe, bani puțini și multă muncă. Într-o zi, la o cafea, un prieten îi recomandă o companie de film, unde producătorii căutau disperați pe cineva care să le livreze subiecte și să scrie pentru ei.

Succesul primului film regizat și arcade de un penny la kinetoscop

În 1908, scenariile lui David Griffith ajung pe masa unui producător de la Biograph Company, care-i oferă un onorariu fabulos și i se propune să regizeze. E lipsit de experiență, avea nevoie de bani și nu avea de ales. Învață să umble cu o camera de filmat, inventează primele cadre, acordă dimensiune momentului într-o scenă, caută să redea atmosfera și cheia situațiilor. Creează emoție în mișcare. Concluziile experiențelor sale, despre ce însemna regia de film atunci, le exprimă în scris. „Aventurile lui Dollie” e primul film rudimentar, de zece minute. Filmulețul este introdus într-un aparat numit kinetoscop unde spectatorii introduceau o monedă, ca să vadă imaginile mișcătoare. Metoda devine o distracție a timpului. Circula vorba că lumea mergea să vadă „arcade de un penny”. Succesul este colosal, i se mărește salariul.

Dumnezeu are grijă de actori. Sunt copiii lui preferați

Când surorile Gish au ajuns în studioul de film, cariera lui Griffith abia începuse. Mary Pickford și Blanche Sweet erau pe atunci vedetele studioului Biograph Company. Griffith intuiește că Lillian este fotogenică. Vede în ea femeia-copil, întruchiparea fragilității. Datorită ei inventează prim-planul. Observă că surâsul ei în film hipnotiza publicul din sală. „Ajunsesem să fac filme cu speranța că vom primi cămin și hrană până să ne putem reîntoarce în teatru. Știam că Dumnezeu are grijă de actori. Sunt copiii lui preferați. Îmi plăcea să fac filme, dar nu agream notorietatea și publicitatea care mă înconjura.”
George Jean Nathan vrea un copil, o cere în căsătorie, dar Lillian Gish era prea absorbită de munca ei de pe platoul de filmare ca să devină o soție bună. „Îi voi fi recunoscătoare pentru cunoștințele în domeniul literaturii, vinurilor, artiștii anilor ’30-’40 pe care i-am cunoscut prin el, și întotdeauna am fost bucuroasă că nu m-am măritat cu el și nu i-am stricat viața.” Credea cu tărie că „suferința îndurată pentru a aduce un copil pe lume este un fleac, în comparație cu suferințele pentru a crea un personaj. Copiii mei sunt filmele mele” – scria Lillian Gish în jurnalul ei. Actrița nu s-a căsătorit niciodată, n-a avut copii.
O zi pe platoul de filmare cu Griffith

„Vrei să fii o stea, până când numele tău devine cuvânt din vocabularul unei familii?” o întreabă într-o zi David Griffith. A rămas modestă până la capătul vieții ei. Celebritatea presupunea multă muncă, iar Lillian Gish era în studio câte 12-14 ore. Nu lipsea de la repetiții, se machia și demachia singură, își ducea și aducea costumul de la magazie, format din rochia de epocă cu cercuri grele, pe platoul de filmare, căci atunci, nu exista cabinieră.

David Griffith începea orice zi pe platoul de filmare cu o aceeași replică: „Ai cumva un creion?”. Urma o dictare. Actrița își amintește că a luat notițe la filmări „pe file de ziar, șervețele, carnețele, orice hârtie aveam în geantă. Totul țâșnea spontan din creierul lui Griffith. Era pionul activității încurajând, provocând, dirijând. Forța lui era atât de mare, încât urmărea o repetiție, citea niște însemnări, discuta cu colaboratorii lui, în același timp, relua o scenă de zeci de ori pentru efectul dorit. Avea rezultate extraordinare în lucrul cu animalele și copiii. Vocea sa poseda o calitate hipnotică. A adormit odată niște pisoi. Cânta o arie, boxa cu umbra lui, dansa cu o fată din trupă și termina totul cu hohote de râs. În trupa noastră era o atmosferă feriUna din extravaganțele regizorului era de a face cadouri și n-a fost niciodată proprietarul unei case. Viața lui era toată pe platoul de filmare și prin hoteluri. „Era zgârcit, însă când luam masa cu el, achita nota, deși se plângea tot timpul că nu are bani. Fuma enorm, doar țigările altora. A băut doar whiskey cu sifon și bere.

Își îngrijea corpul, făcea box dimineața căci avea fobia microbilor și era preocupat să nu răcească. Era lipsit de înfumurarea de a se considera regizor. Purta pălării cu borul lat ca să nu se observe nasul său vulturesc și bărbia masivă. Când urmărea filmările stătea picior peste picior masându-și creștetul capului. Poseda vaste cunoștințe de istorie, literatură și muzică. Strângea câte un grup pentru că-i plăcea să se distreze, neapărat din acel grup făcea parte Charlie Chaplin. Avea un glas poruncitor și era un povestitor grozav. Când povestea ceva, aduna lume în jur, apoi boxa cu umbra lui. Impunea respect. Ne spunea mereu: Noi jucăm pentru întreaga lume! A fost conștient de la începuturi de importanța muzicii în film.

Mai departe cititi in METROPOLIS:

de Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.