Carol Lehmann, povestea omului de stâncă

Eram copil când i-am auzit prima dată pe ai mei vorbind despre Lehmann. Carl Lehmann. Să fi avut vreo nouă ani sau mai puțin. Unii îl strigau Carol, alții Carl. […]

Eram copil când i-am auzit prima dată pe ai mei vorbind despre Lehmann. Carl Lehmann. Să fi avut vreo nouă ani sau mai puțin. Unii îl strigau Carol, alții Carl.

Era o legendă vie Lehmann, oamenii din Brașov, și nu numai de acolo, îl respectau și-l priveau ca pe un zeu al muntelui. Trecea pe stradă sprinten, elastic, cu un rucsac în spinare, bocanci și un piolet într-o mână. Omul munte.

Avea un mers calculat ca un ceasornic, indiferent de împrejurare, mers care îl ajuta sa-și conserve energia pe o perioadă îndelungată. Unii chiar au denumit asta: „pasul Lehmann” și au putut constata că acest stil de mers îi ajută să urce pe munte aproape fără să obosească. Intra într-un soi de rezonanță cu mediul și pacă pașii îl purtau singuri spre locul unde avea de mers.

lehman.jpg 1

Anii 70. În prim-plan, arh. sef al Brașovului, nașul meu, Puiu Secăreanu. Planul doi, Carol Lehmann, omul munților.

-Bună ziua, domnule Lehmann, îi ziceam.

-Să trăiți, ne răspundea el.

-Unde vă duceți?

-Până la Predeal. Am o treabă acolo…

Și pleca mai departe. O lua pe „Șirul plopilor” (Calea București) până la Dârste, de-acolo spre Dâmbul Morii, apoi pe Rențea, și într-un final ajungea în Predeal.

Carol Lehmann parcurgea distanțe incredibile pentru un om obișnuit. Pentru el era o nimica toată să meargă pe jos din centrul Brașovului până la Omu, prin Râșnov și Bran, pe la uzina electrica, apoi la stâna lui Hărman cel tânăr și tot așa, până ajungea în Valea Cerbului, apoi la Mălăești, urca prin hornuri, la Lacul Țigănești, și tot așa până la Omu. După aceea, străbătea platoul Bucegilor. Îl cunoșteau până și pietrele. În tinerețe, omul acesta a venit pe jos tocmai din Siberia…

Seara, când se întorceau părinții mei de la serviciu, povesteau cât și mai câte, dar ce-mi plăcea cel mai mult era când aduceau vorba de „Moș Lehmann”.

Era incredibil acest Carol Lehmann! Magic chiar. Am să vă povestesc ce știu de la oamenii din orașul meu și de la ai mei. Cunoștea potecile din munți cu ochii închiși, de la cinci ani umbla pe ele.

Muntele nu era munte pentru el, ci un frate, o ființă cu inimă, trup, sânge și creier. Iubea natura cu adevărat. Nu avea teamă de nimic, cel puțin așa auzisem. Lehmann se cățăra pe stânci, se întâlnea cu fiarele pădurii, trecea prin ploi și furtuni devastatoare, dar întotdeauna ajungea teafăr unde-și propunea.

De Anul Nou sărbătorea într-un mod aparte, alături de motanul lui credincios. Îl vâra în rucsac și plecau împreuna din centrul Brașovului la „Șapte scări”, cale de vreo 20 de kilometri, pe un ger de crăpau pietrele. Toată noaptea stăteau acolo, mâncau ceva, beau apă sau ceai cald din termos, apoi se întorceau acasă, ca doi prieteni de-o viață.

Doamne, din ce e alcătuit omul ăsta?, mă întrebam adesea. Mie mama îmi îndesa două căciuli pe cap, fular la gât, trei perechi de nădragi pe mine și tot îmi era frig și răceam cumplit. Lehmann avea un foc în vene, care-i ținea de cald…

Bărbatul s-a născut în anul 1894, la Bran. Era tânăr când a început Primul Război Mondial și a fost chemat la luptă. A căzut prizonier și a ajuns într-un lagăr din Siberia. Carol Lehmann i-a povestit mamei mele, care era pe vremea aceea dirigintă de șantier la Hotelul Cioplea din Predeal, cum a fugit din lagăr. Acolo l-a prins Revoluția Socialistă din Octombrie și n-a mai suportat. Ori, ori.

-Doamna Mateescu, zicea Lehmann. Ar trebui să se facă un film despre mine. Am fugit ca din pușcă. Am mers 2000 de kilometri, m-am ascuns pe unde am putut, prin poduri, pivnițe, grajduri, m-am îmbrăcat cu haine de femeie, să nu mă recunoască cineva, am străbătut pustiul Karakum. Știți cum e acolo? Ca în moarte. Ca pe altă lume. Frig, vânturi care te doboară, pământ gol cât vezi cu ochii. Singurătate. Îmi era așa dor de țara mea, de munții mei! Am ajuns la un moment dat în teritoriile stăpânite de Armata Roșie. Acolo am făcut mai multe meserii, ca să câștig o bucată de pâine. Am fost și tâmplar și bucătar. Până la urmă iar am căzut prizonier, nu știu cum s-a întâmplat. Ghinionul! Dar iar am evadat. Nu m-am lăsat! Am luat la talpă Buhara, Estonia, granița Iranului, aveam bube pe talpă, doamna Mateescu, vă rog să mă credeți. Bocancii se făcuseră praf, i-am legat cu sfoară. Mâncam ce găseam, fructe, păpădie, ștevie, știr. Dar am reușit și, după mult amar de vreme, am ajuns acasă, la munții mei. Când m-au revăzut cei care mă cunoșteau nu le-a venit să creadă. Era slab-mort, cu ochii duși în fundul capului, mi se vedeau coastele. Sunt eu, Carol, le-am zis. Nu credeau…

Lehmann avea niște ochi albaștri pătrunzători, frumoși și blânzi, un păr cânepiu spre blond, pieptănat nemțește. Era atletic, numai mușchi, tendoane și piele. Mânca puțin, nu fuma, dormea cât trebuie, nu bea alcool. Era calm. Când îl apuca dorul de ducă, pleca în munți. Dormea pe unde apuca, în cort, sub brazi, prin peșteri. Îi plăcea să ia contact cu pământul, să calce cu tălpile direct pe mușchiul moale al pădurii. A muncit non-stop, mereu făcea câte ceva. Ba repara o clanță, ba un scaun, ba fugea, dacă era vreme bună, pe poteci ca să dreagă un semn stricat, un marcaj distrus.

„Nu îi înțeleg pe unii care strică marcajele – zicea. De ce fac asta? Nu se gândesc că cineva a muncit pentru ele, le-a făcut din dragoste pentru turiști, pentru oameni, a vrut să-i ajute. Știi câți se rătăcesc și poate că unii își pierd viața din cauza unui zăpăuc fără minte. E păcat. Viața e neprețuită. Tu să nu faci așa ceva, da? Și dacă vezi pe vreunul că distruge, să vii să-mi spui mie și să ții minte locul, ca să mă duc și să repar.”

Lehmann era bun prieten și cu nașul meu, Puiu Secăreanu, arhitectul șef al Brașovului. Luau la talpă, împreună, cărările munților. Dar unde n-au fost ei?! În Făgăraș, în Piatra Craiului, în Bucegi. Nu-i mai găseai cu săptămânile. Și odată apăreau, arși de soare, slabi, obosiți, dar atât de fericiți. Parcă țineau în ei o taină pe care nu aveau s-o spună nimănui.

Toată viața lui Carol Lehmann a fost legată de munte. El a fotografiat, a desenat numeroase hărți, trasee, care și azi ajută turiștii. A lăsat în urmă o arhivă foto uriașă, imagini incredibile ale versanților muntoși din Fagaraș, Piatra Craiului, Bucegi, surprinse în perioade ale anului în care nici cei mai iscusiți montaniarzi nu s-ar fi încumetat să-i viziteze. Pe vremea aceea imaginile acestea erau nelipsite din ghidurile montane sau cărți despre frumusețile Patriei, însă unii autori îi omiteau semnătura, din pricina rezonanței germane a numelui, într-o vreme în care nu era bine să ai „legături cu cetățeni străini”. Moș Lehmann nu se supăra de aceste mici furturi, pentru că prețuia mai mult mesajul care trebuie să ajungă la iubitorii muntelui.

În odaia lui mirosind tainic a ciocolată veche și mere coapte, situată la doi pași de poarta Schei, vizitatorii puteau pătrunde într-un univers fascinant. Pe pereți erau aninate fotografii vechi, unele în culori sepia, cu creste sălbatice înzăpezite. Mi-aduc aminte de o imagine a schitului Peștera din Bucegi, iarna, facută de la înălțime. Pentru cei care cunosc geografia locului, trebuie să ai o extraordinară abilitate să te cocoți pe un versant înghețat din apropiere, ca să iei un asemenea cadru. Dar el putea. Avea sfaturi pentru toată lumea și în special pentru cei care urcă pe munte. Îi învăța cum să ocrotească natura, cum să se respecte între ei pe înălțimile alpine, ce să facă atunci când dau nas în nas cu urșii sau cu alte animale sălbatice. Carol Lehmann nu se speria de ele, le ducea iarna mâncare, vara repara potecile, punea semne și marcaje împreună cu voluntarii din zonă, curăța izvoarele. Cred că îi datorăm lui Lehmann multe dintre drumurile turistice montane din județul Brașov.

Îmi mai amintesc că, la sfârșitul anilor 70, când ne-am mutat din Bușteni la Brașov, îl vizitam mereu ca să mă ajute, să mă învețe să fac fotografii. El era expert. Locuia într-o casă veche, pe strada Nicolae Bălcescu, la numărul 2. Avea o curte lungă plină cu flori, cu mușcate roșii, grase și sănătoase. M-am dus într-o zi la el cu mama.

Repet, avea sute de poze alb-negru, unele răspândite peste tot, pe masă, pe noptieră, în sertare. Imagini cu munți, poteci, peisaje, animale sălbatice, creste alpine, turiști, cabane, vânători.

Pe pat parcă dormea cineva. Plapuma era făcută sul, la peretă, și de la depărtare părea un om. La capăt, pe noptieră… era o fotografie cu o femeie tânără și frumoasă.

-E soția mea, mi-a explicat el. A murit la începutul secolului. Avea 21 de ani.

razvan mic

Eu la 12 ani. Brașov. Foto: Carol Lehmann.

Mama mi-a povestit că a iubit-o așa de mult pe nevasta lui, încât nu s-a mai căsătorit, iar fotografia a ținut-o la capul patului toată viața, ca pe-o icoană.

În altă zi iar l-am vizitat, îmi dăduse mama niște mere pentru el. Mere mari, roșii, de la Măieruș…Mi-a deschis ușa. Era cam obosit și cam răcit, strănuta. Să tot fi avut vreo 85 de ani. L-am întrebat ce mai face, iar el:

-Hehehe, se plimba azi dimineață, p-aici prin curte, aia cu coasa…

M-am speriat. Chiar l-am crezut.

-Cum așa? Ați văzut-o dumneavoastră?

-Da. Se uita la mine, pe geam. Dar m-am luat de ea imediat, am ieșit cu măturoiul și a fugit. S-a speriat.

….

De la Carol Lehmann, omul care a iubit muntele ca pe un frate de-al lui, (sau chiar mai mult) am învățat multe. Lenea, răutatea și prostia sunt cei mai mari dușmani ai omului. Lâncezeala ucide spiritul și alungă tinerețea.

Cunoscuții l-au apreciat și catalogat ca alpinist, ghid montan, ecolog, cartograf și talentat fotograf al crestelor montane. Sute de imagini inedite au rămas în urma lui. Și nu numai ele… Carol Lehmann ne-a arătat tutuor partea misterioasă si nevăzută a crestelor, simțea pericolele și capcanele, îi îndruma și ajuta pe turiștii aflati în primejdie și era împotriva distrugerii muntelui sub orice forma s-ar fi produs aceasta.

Carol Lehmann a plecat din lumea noastră în 1990, dar sufletul lui a rămas undeva în munți, liber, tânăr și fericit.

Răzvan Mateescu

Foto slide: Carol Lehman și arhitect Puiu Secăreanu. (arhiva personală)

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.