Sufletul fluture

Când se eliberase din lagăr, observase că avea vederea neclară, privea un obiect şi îl vedea în dublu, ruşii l-au îndreptat către un birou de repatriere pentru România, dar el, […]

Când se eliberase din lagăr, observase că avea vederea neclară, privea un obiect şi îl vedea în dublu, ruşii l-au îndreptat către un birou de repatriere pentru România, dar el, se decise să rămână în Germania, pentru că acolo se obişnuise cu moartea şi cu mirosul morţilor.

– Eu nu mai plec de-aici până nu-mi recuperez mâna! Aşa se destăinuise Atenei, iubita lui din lagărul de exterminare.

– Păi unde ai să dormi, Tandoi? Îi zise Atena îngrijorată.

– Aici am să dorm, în lagărul ăsta blestemat!

Credea că Tandoi, iubitul ei, înnebunise şi era posibil să-şi fi pierdut minţile, dar mult mai târziu şi-a dat seama că nu era deloc nebun…

– Fă, Ateno, tu, să te duci în Franţa, uite o adresă de la un prieten gitan francez, care a murit aici în lagăr şi care mi-a zis că are familia într-un oraş în apropiere de Paris. Sunt sigur că ţiganii francezi or să te primească.

– Acolo să mă aştepţi!

O conduse până la gară. Trenul plecă pufăind uşor şi se îndepărta pufăind din ce în ce mai tare, lăsând în urma lui un fum albicios cu miros de cărbune ars. Îi făcu Atenei semn cu mâna dreaptă şi se îndepărtă păşind încet, trist, cu capul plecat în pământ spre sala de aşteptare.

În sala de aşteptare fu prima lui zi de libertate, după aproape patru ani de persecuţii în sălile pentru experienţe. El, Tandoi din Crângaşi, era poate printre ultimii martori ai nebuniei naziste, doar zidurile, ruinele vor şti, vor rămâne şi vor vorbi pentru el. Mai erau martori fluturii de noapte, singurii care erau liberi şi care se adunau noaptea grămadă la lumina becurilor din sălile de operaţie.

Trecuseră din ianuarie şapte luni, Germania era plină de ruine şi de morţi. În unele locuri păşea peste obuze neexplodate, se strecura printre dărâmături şi de fiecare dată găsea câte un loc de adăpost peste noapte. Se stabili la Nuremberg.

Avea o durere în umăr, exact de-acolo de unde îi fusese amputat braţul stâng şi rămăsese cu o stare de sufocare permanentă, respira greoi şi de fiecare dată când respira, i se umflau venele din jurul gâtului şi cele de pe tâmplă.

Noaptea dormea pe bănci prin parcuri şi prin case părăsite; în unele case găsise suficientă îmbrăcăminte călduroasă şi chiar încălţăminte din piele fină. Braţul drept preluase parcă funcţiile braţului stâng şi reuşea să aibă mobilitate normală şi uneori îşi controla reflexele degetelor de la mâna sănătoasă.

Rămăsese doar cu un miros sensibil de cadavre în putrefacţie şi gustul amărui care venea în permanenţă de la duhoarea cadavrelor umflate ale ţiganilor decedaţi, acolo în vagonul cu care venise pentru prima oară în Germania.

Nu uitase că evreii, ca să fie recunoscuţi, purtau cusută pe haine o stea, o stea care se asemăna cu steaua lui David, pentru că steaua aia avea şase braţe, pe când ei, ţiganii, purtau o emblemă unde era cusută litera Z, adică (ţigan). Nu uitase mirosul celor trei verişori care muriseră asfixiaţi ori morţi de sete şi căldură în vagon. Într-una din zile, pe când trenul mergea parcă intenţionat din ce în ce mai încet, în vagonul lor se făcuse o căldură insuportabilă, un ţigan se oferise să plătească un pahar de apă cu dantura de aur pe care o dăduse jos din gură. În acele momente nimeni nu mai voia să trăiască, Tandoi ar fi dorit ca suferinta aceea să se sfârşească, însă el nimerise lângă o fisură pe care o lărgi cu catarama de la cureaua de la pantaloni şi acolo, pe la acea fisură, primea el aerul ca să respire. Ţiganul cu dantura o întinse dintr-o dată către el şi spuse:

– Tandoi, mânca-ţi-aş, dă-mi şi mie jumătate din fisură ta ca să respir doar câteva minute, şi-ţi dau ţie dantura asta de aur.

– Nu-mi trebuie! Ce să fac cu aurul tău?

Vederea celui cu dantura devenise din ce în ce mai tulbure, vedea din ce în ce mai greu, parcă vedea printr-o ceaţă groasă cum diavolul cu coasă vine să-l ia dintre cei vii. Tandoi luă cadavrul şi-l aşeză lângă verişorii lui, apoi se culcă deasupra lor.

Îşi sorbi lacrimile în somn, aşa că mai uită de sete… şi zâmbi şi chiar începu să râdă, pentru că visa că era la târg în Bucureşti, îl vedea pe tatăl lui care îi spunea că el va ajunge tare departe:

– Dade, tu poţi să ajungi departe, poţi fi un om de cultură dacă ai să citeşti mult şi-ai să mergi la şcoală, să cunoşti mai multe limbi străine şi scormonind aşa în tezaurul culturii mondiale, poţi să ne reprezinţi pe noi, ţiganii, pe tot pământul românesc.

Acceptase discursul tatălui şi fără cea mai mică ezitare, a acceptat şi l-a îmbrăţişat; acolo, în vis, văzu lacrimile tatălui, în ochii lui văzu cum străluceau lacrimi de mulţumire.

După acest vis, mult mai târziu în viaţă, Tandoi din Crângaşi, nu şi-a văzut niciodată visul realizat, din contră, parcă total contrar visului din acea noapte, el va deveni «pungaş de buzunare». Nu un pungaş oarecare! Ci un pungaş renumit, singurul de pe planetă care va reuşi să fure cu o singură mână.

Nu va fi niciodată cult ca un evreu, va rămâne un ţigan, un ţigan aproape analfabet, care ştie doar să citească şi să scrie, dar niciodată nu va şti ce înseamnă matematica, fizica, impresionismul, confucianismul ori dadaismul, va muri, dacă îi va fi dat să moară… dar, Dumnezeu l-a lăsat în viaţă.

Aflase că numai în Moldova muriseră câteva mii de evrei împuşcaţi şi care, mulţi dintre ei erau studenţi eminenţi în facultăţi, adevăraţi intelectuali, muriseră împuşcaţi într-o singură zi din ordinul lui Antonescu şi al Gărzii de Fier, şi chiar de mâna unor români.

Vorba despre «genocid» mergea din gură în gură şi vestea asta umpluse sufletele oamenilor de groază.

Mulţi au fost smulşi din casele lor, apoi transportaţi cu grămada, loviţi cu topoare şi răngi direct în cap şi aruncaţi apoi în gropi comune. Cine mai putea să-i numere şi cine poate şti câţi au murit în acest fel?

Toată cultura lor şi inteligenţa lor se scursese, odată cu sângele, în gropile comune. Alte zeci şi sute de ţigani au murit în transporturile care au avut loc între Tg-Frumos şi Podul Iloaiei, în Transnistria au ajuns doar cei foarte rezistenţi şi dintre aceştia rămăseseră foarte puţini.

Tandoi zicea:

– Fraţilor, să mă vedeţi mort! Îmi pare rău că n-am murit «fericit» ca alţii, fără să sufăr, eu trăiesc, mă vedeţi? Pentru că pe mine moartea nu mă vrea!

Începu să cânte:

« Mămăligă şi cârnaţi

Hai dala, dala

Cu fasoli amestecaţi

Hai dala, dala

Că moartea nu mai mai vrea

Hai, dala, dala

Că sunt mai tare ca ea

Hai dala da-la -da -da… »

-Consider eu că cel mai frumos simbol al sufletului poate să fie un fluture, ori un fluture poate în acelaşi timp să simbolizeze ultima suflare a unui muribund. Oare sub ce formă poate să zboare sufletul unui om atunci când el îşi ia adio de la trupul care l-a găzduit o viaţă? Sufletul, minunatul nostru suflet are forma unui fluture, pe care, în momentul plecării, îl poţi vedea printre flori. Vă plac florile? Moartea se poate asemăna uneori cu o floare. Un mit povesteşte că omul urmează ciclul vieţii şi al morţii unui fluture. În copilărie este o omidă mică, iar la maturitate o omidă mare. Devine o crisalidă abia la bătrâneţe, iar mormântul lui este coconul de unde iese o omidă mică.

Tandoi era o omidă mare, în lagăr se maturizase şi, în plus, vorbea limba germană foarte bine, tot în lagăr învăţase şi puţina rusă, franceză şi ebraică. Ebraica este una din cele mai vechi limbi de pe pământ. Cu bagajul ăsta de cunoştinţe devenise Tandoi o omidă inteligentă, una care se poate strecura uşor în sufletul oamenilor, şi chiar în buzunarele lor.

CAPITOL DIN VOLUMUL 3

Va urma…

de Iancu Samson

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.