Mozaic de amintiri din teatru cu Marin Moraru

A vrut să se facă aviator şi a devenit actor, pentru că aşa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi […]

A vrut să se facă aviator şi a devenit actor, pentru că aşa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă pot spune că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă bogată şi fericită. Am avut o imaginaţie suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situaţii sociale în care aş fi putut să trăiesc şi să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna”. Marin Moraru a trăit între 31 ianuarie 1937 – 21 august 2016.
Ziarul Metropolis (și Muchinuța) vă prezintă un mozaic de amintiri trăite alături de colegii săi de la teatru sau de la filmări.

Florin Piersic. Există oameni care nu pot trăi liniștiți dacă nu sunt tot timpul pe sticlă. E un dezastru pentru ei să nu apară acolo, e ca și cum ar fi murit.[…] Pe Florin Piersic, de exemplu, dacă îl oprești, o să moară. Nu poți să-i interzici să mai apară în public și să spună tot felul de lucruri. El nu doar că e sincer, e și fericit în ceea ce face. După spectacol, întotdeauna rămânea încă două-trei ore să dea autografe la toți copiii, copilașii din scutece. Or, eu nu suport asta, nici nu înțeleg ce înseamnă chestia asta cu datul de autografe. Ce faci cu autograful acela primit pe un bilet de tramvai, pe un carnet de elev, pe buletin?
Leopoldina Bălănuţă avea o sensibilitate aparte, iar ieşirile ei de temperament nu erau duse până la capăt, ci doar izbucniri înăbuşite, dar senzaţia pe care ţi-o dădeau era atât de puternică, încât te transforma. Avea o fragilitate în expunere, o drăgălăşenie care te ungea la suflet. Era aşa o mare plăcere să o asculţi, că nu mai conta ce se întâmplă acolo, ci doar ce spunea Leopoldina. Vocea ei suna ca o incantaţie, motiv pentru care a şi început să spună poezii, probabil tocmai datorită acestei calităţi devenind astfel regina poeziei.


Ștefan Iordache. Din câte știu Ștefan Iordache s-a născut în Rahova, la fel ca mine, unde întorcea tramvaiul 15 și pe unde mă duceam eu la școală. “Pomul verde” era un restaurant renumit în mahala. În Rahova deși era un cartier mai sărac, trăiau oameni așezați, gospodari, fiecare cu porcul și cu găinile lui. Ca orice actor de mare talent, Ștefan Iordache a plecat din Institut cu o ștampilă, aceea a personajului Arturo Ui. Avea mimică expresivă, o duritate în expresie și o forță musculară care se transmitea verbului. După aceea a fost luat să facă film, a început să umple golurile cinematografiei române cu filme de-ale lui. A muncit mult în teatru. Pe el se sprijineau majoritatea pieselor de anvergură în teatru. Curios este că pe Iordache nu l-am văzut niciodată la spectacolele celorlalți colegi, el nu participa. Era închis în el și ce făcea acolo era a lui și numai al lui. Față de mine, care am văzut tot ce am putut, care nu puteam trăi fără asta! În afară de faptul că stăteam la arlechin la toate spectacolele în care jucam ca să văd ce fac ceilalți. El nu cred că a făcut asta vreodată. Își juca singur toate rolurile acasă, le pritocea, le pigulea, le aranja, el știa ce făcea, dar făcea bine, dovadă că figura lui a rămas efigie în teatrul românesc.

Clody Bertola. După moartea lui Toma Caragiu, în urma cutremurului din 1977, am fost chemat la Teatrul “Bulandra” să-l înlocuiesc. Jucam în locul lui Toma un telal de la care regina, intepretată de Clody Bertola, venea să ceară bani. A fost o scenă importantă pentru mine şi mult gustată de public. Clody Bertola a fost regina Teatrului “L.S. Bulandra”, pentru că director era Liviu Ciulei. Avea şi de ce, pentru că era talentată şi sensibilă. Avea o urâţenie drăgălaşă, nu era frumoasă. În ciuda acelei mici urâţenii, pe care toţi o vedeau, dar care nu conta, pentru că pe scenă devenea frumoasă, feminină.

Gheorghe Dinică. A făcut atâte afilme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică. Ba chiar umbla o glumă: Sergiu Nicolaescu – regia, Sergiu Nicolaescu- costum SergiuNicolaescu – muzica și în rolul lui Sergiu Nicolaescu – Gheorghe Dinică. Am fost nedespărţiţi. Când spui Dinică spui Moraru şi de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică şi lui Dinică îi spunea Moraru. Patru ani cât am fost student am mâncat aceeaşi mâncare, am fumat aceleaşi ţigări. Cartofi prăjiţi cu ouă cât mai multe era mâncarea noastră.
Olga Tudorache. A fost colegă cu mine sau, mai bine zis, eu am fostcoleg cu ea la Teatrul Mic. O știu din “Nila toboșara”. Era tânără pe atunci și rolul acesta i-a adus o decorație pe care a purtat-o apoi toată viața. Avea o anumită duritate în expresia scenică, dar în viața ei civilă era o mămoasă și o sensibilă, drept dovadă s-a purtat ca o cloșcă cu toți studenții ei. Însă avea niște ieșiri extraordinare. Ajungea să dea cu papucul după ei, dar o făcea în interesul lor

Mircea Albulescu. A venit la Teatrul de Comedie odată cu punerea în scenă de către David Esrig a spectacolului „Trolius şi Cresida” de W. Shakespeare. El îl juca pe Ahile, eu pe Patrocle. Era pescar la fel ca şi mine, ca Amza, şi am petrecut mult timp împreună suferind în tăcere şi rugându-ne să tragă peştele la noi. Eram cu toţii într-un grup ahtiat după pescuit. Ne sculam la 3 dimineaţa şi plecam la Dunăre, visam să ni se spargă bambina (bambina este cerculeţul de plastic care stă pe firul undiţei şi care se mişcă atunci când trage peştele) de crapul cel mare, adică aveam fiţe de pescar. Înainte să plecăm ne zvârcoleam în pat, nu aveam linişte. Apoi, de la un timp încoace, Mircea Albulescu a căpătat o exprimare grandioasă, probabil de Ahile atotstăpânitorul a căpătat acea grandilocvenţă. Pe mine nu m-a deranjat mi se părea potrivită cu structura lui.
Cu Valeria Seciu n-am lucrat decât un singur spectacol,„Trei surori” de A.P. Cehov. Soția lui Octavian Cotescu, Valeria Seciu este o bună actriță. Ea și Ștefan Iordache au fost multă vreme stâlpii Teatrului Mic. A fost o vâlvătaie, a jucat în multe spectacole de calitate, cu roluri bune, după care focul s-a stins și a dispărut. Dar cât a jucat a fost o actriță excepțională.
Toma Caragiu. Avea felul acela particular de a se exprima pronunţând apăsat unele cuvinte când te aşteptai mai puţin, de te făcea să tresari la fel ca loviturile de talger prin care Beethoven trezea auditoriul, însă pe mine chiar asta mă încânta. Ţin minte că atunci cânt a pus Ion Cojar „Azilul de noapte”, avea monologul lui Satin, o expunere teatrală de-a dreptul forţată. În orice caz era o exprimare grandilocventă care dădea foarte bine la trupul lui mătăhălos cu braţe care, când se întindeau, ocupau o jumătate de scenă. Şi nu era rău. Chiar deloc! A fost prietenul meu de suflet. Era un om de-o sensibilitate extraordinară şi scria nişte poezii nemaipomenite. Primul film în care am jucat împreună cu el, a fost „Haiducii”. În pauzele de filmare, el şi Ion Besoiu însăilau poveste după poveste despre cum au bombardat ei Dresda, aviatori americani fiind, şi cum mâncau ciocolată intangibilă lăsată în casete, mă rog, prostii de-ale lor, dar le spuneau cu atâta credinţă, că începeau să şi plângă. Deşi spuneau poveşti incredibile, noi le credeam cu toţii, mai ales că Toma Caragiu avea o modalitate de expunere foarte curioasă: glisa pe vorbe până când ele însele deveneau acţiune.

Mariana Mihuţ. Era la început o studentă cu o voce uşor piţigăiată, o dulceaţă de fată, foarte drăguţă, dar uşor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuţ pe care o ştim cu toţii. Nu ştiu cum şi din ce motiv a devenit ea însăşi, dar acum e Mariana Mihuţ. A devenit o actriţă de forţă, o tenacitate şi o credinţă de nezdruncinat.
Florin Vasiliu. Idolul meu care putea să joace orice. Părea de o mare fragilitate fizică, avea gesturi bruşte şi colţuroase, dar era un actor cu aură. Când păşea pe scenă nu puteai să te uiţi la alt actor, capta toată atenţia, umplea scena.
George Constantin. A fost pentru mine unul dintre cei mai importanţi actori din România. Era o structură anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era plumb, adevărurile lui cădeau greu. Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un gospodar, aşezat la casa lui. Îşi luase o căsuţă la ţară, undeva lângă Stela Popescu şi Bănică, lucra cu mult drag la grădină.

Draga Olteanu Matei. Draga e Draga. O figură. N-o calcă nimeni pe coadă, ea trebuie să fie şefă şi aşa şi este. Ce nu-i place nu-i place şi basta. Are curaj să o spună, nu se lasă convinsă uşor să facă ce-i cere regizorul, are certuri interminabile cu el, dar când se aşază în scenă, se vede.
Alexandru Giugaru. Figură emblematică a teatrului românesc, era un gospodar şi un maestru al preparatelor culinare. Radu Beligan ne povestea că la o masă plină cu bunătăţi erau şi nişte ciuperci de pădure. Puşi pe glume, cei de acolo întreabă dacă ciupercile sunt otrăvitoare, ca să demonstreze cheamă câinele, îi aruncă în gură o ciupercă dolofană, o hăpăie şi o tuleşte. Râsete, aprecieri, hai noroc, hai să trăieşti, ia o măslină, ia o ciupercă, ia uite ce cârnat,o ţuică tare să te ardă pe gât, un vin cum numai maestrul Giugaru ştia să-l aleagă, nişte amintiri şi deodată năvăleşte femeia de serviciu strigănd disperată: „A murit cîinele!” Pauză, degringoladă, degete în gât, s-a chemat ambulanţa, unii au fost duşi la spital, li s-a făcut clismă. La un moment dat doctorul se întoarce, cere femeii de serviciu câinele să-i facă autopsia. Femeia răspunde: „Da’ cine Dumnezeu poate să-l culeagă, l-a călcat tramvaiul”. Mai departe cititi in METROPOLIS!
de Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.