Zborul lui Pişpirică

După ce au strâns bani şi i-au împărţit ca fraţii, s-au hotărât să plece în România. Căpitanul Adamov  îi rugă să mai rămână o perioadă de timp, cele trei puteri […]

După ce au strâns bani şi i-au împărţit ca fraţii, s-au hotărât să plece în România.

Căpitanul Adamov  îi rugă să mai rămână o perioadă de timp, cele trei puteri aveau nevoie de documente şi fotografii care încriminau criminalii de război. Se făceau bani frumoşi cu fotografii şi documente.

Dar « totul are o limită în viaţă » , gândea Tandoi, procesele criminalilor de război se vor termina într-o bună zi şi nu vor mai avea nevoie de ei. Odată cu anul 1950 începea un alt război, un război al spionajului, Războiul Rece, care nu se va mai termina niciodată. Supravieţuitorii doreau să se reîntoarcă în România.

Doreau din toată inima să se reîntoarcă, să-şi revadă familiile şi prietenii , dar ceea ce nu ştiau ei, era că regimul comunist nu le va permite niciodată să mai părăsească România.

Brigada de miliţie, care se ocupa cu hoţii de buzunare din Bucureşti, îi luă în primire după primele săptămâni. La început , l-au prins la furat de portofele pe Păpurica, pe Damian şi pe Şareta. Damian era unul din cumnaţii lui Gutuie, pentru ca Gutuie se însurase cu Şareta, o ţigancă renumită la « ploscă » adică geanta care se poartă pe umăr.

Cei mai renumiţi hoţi de buzunare operau în Gara de Nord, tramvaie şi autobuze, de se dusese vestea că în staţiile de autobuz începând de pe linia 104 staţia «Stadionul Naţional », liniile de tramvai 40 şi 56 de la intrarea în B-dul Basarabiei, staţia Dristor, erau în permanenţă frecventate de hoţii de buzunare.

Păpurica era atât de sigur pe el, încât atunci când « gâdila tufla » atingea portofelul cu buricele degetelor şi se pregătea să-l « servească » (să-l fure), exact în acel moment, subtilizarea portofelului fiind perfectă, fredona cu plăcere un cântec în gândul lui.

« Hai, ţaca – paca,

hai – ţaca- taca

Sunt cel mai renumit pungaş ,

Care fură la bulănaş »

 

Coaja (portofelul) aia plină cu material (bani), după ce era gâdilată câteva secunde, era prinsă între degetele lui subţiri; pe braţ ţinea ca tiră, o haină pe care o purta în permanenţă pliată pe mâna stângă .

În momentul când portofelul se afla la ieşirea din buzunar, în acelaşi timp folosea haina ca tiră, ca să mascheze evenimentul.

Se întorcea imediat cu spatele la fraier şi se ocupa de următoarea victimă pe care o simţea că are buzunarele doldora de bani. Opera uneori de 7-8 ori la rând, de parcă ar fi cules mere din pomi.

Portofelele şi bagajele furate, nu rămâneau niciodată la hoţ, erau imediat preluate de altă « tiră », care la rândul ei pleca imediat coborând la prima staţie şi se făcea nevăzută.

Înainte ca autobuzul să pornească din staţie, o brigadă formată din 20 de miliţieni, au înconjurat autobuzul şi nu l-a mai lăsat să plece din staţie până nu au întrebat toţi pasagerii dacă le lipseşte ceva din buzunare,portofele, genţi ori sacoşe.

Au coborât 9 pasageri, câţiva dintre ei au început să ţipe şi să urle că pungaşii le-au furat banii.

Unui ţăran i-au furat desaga plină cu ceapă şi usturoi direct de pe umăr.

Unul din miliţieni l-a întrebat :

– Da cum poţi să fi aşa de fraier şi nesimţit! ca să nu simţi momentul când ţi-au furat desaga?

– Păi era aglomeraţie, şefule!

Atunci l-au arestat pe Păpurica. Tribunalul l-a condamnat la 8 ani închisoare, pe care i-a executat pe muchie în Delta Dunării la cules de stuf.

Era recidivist, devenise prăduitor şi chiar prietenii lui cei mai apropiaţi, Pişpirică şi Tandoi din Crângaşi se fereau de el, aşa că nimeni nu a intervenit să-l blătuiască pe judecător.

Între judecător şi Tandoi exista un semn înainte de a se da un verdict. Dacă Tandoi apleca degetul în jos, însemna că persoana care trebuia judecată trebuia să fie condamnată cu maximul de pedeapsă, dacă îndrepta degetul în sus, însemna că judecătorul avea să primească mulţi bani şi pedeapsa trebuia anulată.

Pe timpul tovarăşului Ceauşescu, judecătorii nu ţineau prea mult timp infractorii în sălile de judecată, doar la prima ori la a doua înfăţişare, după care , infractorul era imediat condamnat.

Dacă arestatul nu avea „blat” ca să obţină o pedeapsă mică , era condamnat cu pedeapsa maximă , era imediat legat în lanţuri şi cătuşe ,după care era trimis la închisoare.

Existau ţigani care aveau un aranjament permanent cu miliţia şi judecătorii din tribunale, dar erau foarte puţini care cunoşteau acest labirint.

Cele mai perfecte blaturi erau cele aranjate direct cu unii dintre ofiţerii şi subofiţerii din miliţie, care, după fiecare faptă ,furăciune, la capătul staţiilor de autobuze ori de tramvai, îşi primeau « dreptul ».

Uneori făceau intervenţie chiar şi atunci când se făcea vreun şucar. Dacă un hoţ de buzunare era prins în fapt, uneori era bătut şi ciomăgit de ţărani şi de ciobani. Alteori se întâmpla să-l ducă cu forţa la miliţie. Alteori intervenea direct miliţianul care era corupt, acesta îi punea cătuşele şi pe drum îl lasă în libertate (sursă înregistrată şi redata aproximativ exact, istorie povestită de un român plecat din România din anul 1987)

Între timp, în Bucureşti se formaseră adevărate teritorii, hoţii care nu erau din Capitală , trebuiau să plătească o anumită sumă de bani, şefului mafiei care pusese stăpânire pe zonele cele mai bune .

Tandoi şi Pişpirică se stabiliseră împreună undeva pe lângă fosta « Mahalaua Dracului », cumpăraseră două apartamente vecine, amândouă la etajul patru, statul le oferise acesta şansă pentru că erau consideraţi victime de război.

Locul unde se întâlneau cei mai renumiţi hoţi de buzunare era la « Hanul Galben », care se afla la intersecţia cu Bulevardul Banu Manta şi se zice că se aflau în apropiere de « groapa lui Oatu » nume care nu vine de la numele unui tâlhar, ci vine de la o fabrică care aparţinuse unui anumit domn « Watt ».

Zona unde se afla Hanul Galben începuse să fie populată din ce în ce mai mult de negustori, muncitori, ţărani dar şi de hoţi şi tâlhari veniţi după pradă. Aici se tocmeau nunţi şi se vindeau ponturi pentru spărgători.

Renumitul Han avea să supravieţuiască până în anul 1985, până în ziua când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca să fie demolat pentru a face loc unui mic loc de parcare. Asta, ca să nu rivalizeze acea casă modestă, păstrată miraculos peste timp, cu falnicele blocuri proletare din spate, care nu au mai reuşit să salveze Hanul.

Intr-o bună zi, Pişpirică se îmbolnăvi. Tandoi împreună cu Paloma veniră la el în apartament să-i gătească şi să-l ajute, deşi Paloma avea o burtă enormă, mai avea doar câteva săptămâni ca să-i vină sorocul. Pişpirică era aşezat în pat şi slăbise atât de mult că de-abia îl mai observau băgat în plapumă.

Era trist şi în momentul când se aşezară lângă el pe pat, câteva lacrimi îşi făcură apariţia pe obrajii supţi de suferinţă.

– Ce vrei să-ţi facem de mâncare?

– Încă nu-s neputincios ca un bebeluş. Pot să îmi gătesc singur! zise el cu o jumătate de glas. Palomei îi păruse rău ca îndrăsnise să-l supere pe Pişpirică.

– Păi dacă nu vrei să-ţi gătească Paloma, o să-ţi gătesc eu! zise Tandoi în şoaptă, timid şi puţin speriat că Pişpirică avea să-l refuze şi pe el.

-O să-ţi fac papară jumări, din trei ouă, că ştiu că-ţi place!

Paloma băgă mâna sub fustă şi scoase câteva ouă proaspete furate de la piaţă.

– Mai am şi eu câteva în cămară.

– Lasă-le pe alea, le facem pe astea că sunt proaspete.

– Ce spui?

Tandoi repetă propunerea :

-O să-ţi fac papară- jumări cu mămăliguţă caldă. Paloma puse pe aragaz o tigaie şi un ceaun de fontă special pentru mămăligă.

Pişpirică înghiţi bucăţelele de mămăligă cu papară primite direct din mâna lui Tandoi. Cu linguriţa era mai uşor decât cu mâna. Pişpirică mâncă jumătate din papară.

– Mănânc-o toată Pişpirică, să te faci bine.

– Mie mi-e destul. Asta-i pentru voi.

Mâncară şi ei restul de papară, în timp ce Pişpirică îi

privea bucuros.

După ce terminară, Pişpirică închise ochii fericit că nu este singur pe pământ şi prietenia, adevărata prietenie între oamenii, va rămâne eternă.

 

« În camera cu pereţii galbeni, pe patul cu cearceafuri,

Sus la etajul patru, un negru punct s-arată!

E fluturele nopţii, tainic la lumina becului ,un călător

Un fluture micuţ cu inimă de muritor.

Rapid ca gândul piticuţul zboară,

Printr-un tunel, ori gaură de vierme

 

El vine, se coboară, se înalţă, în cercuri line cade

Rapid ca gândul Pişpirică află

Că a ajuns în altă lume, plină de copilaşi veseli

Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit

Aleargă, sar în cale-i şi-i zic:

Pişpirică , artistule de circ!

« Bine-ai sosit!»

De Iancu Samson

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.