Ioan Stoenică, omul care aduce munții acasă

Pe poteci, spre inima ta Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber […]

Pe poteci, spre inima ta

Într-o vreme cam ciudată și greu de recunoscut, pentru unii dintre noi, vreme în care tinerii și mai puțin tinerii preferă să-și petreacă timpul liber în cluburi, cârciumi, lipiți, efectiv, de jocurile de la computer sau de ecranul televizoarelor, mai există și oameni care mușcă din viața ca dintr-un măr roșu și-i învață și pe alții cum s-o facă. Elegant! Cu suflet. Cu înțelepciune. Unul dintre aceștia este Ioan Stoenică, un tânăr care-ți pătrunde în minte din  prima secundă. pe poteci la travel mix5

E vesel și tonic ca o vitamină efervescentă, tocmai bun atunci când nu mai știi încotro s-o iei, cine ești, și de ce ești trist. L-am descoperit într-o seară udă și friguroasă de februarie. Am dat din întâmplare, pe YouTube, peste un film de-al lui, o excursie prin Bucegi. Am vrut să văd despre ce e vorba. Și am rămas impresionată. Imaginile erau vii, pure, complexe, vorbeau, te luau de mână, te ajutau să urci pe stânci, să te ții de pietre și să vezi minunile muntelui. În seara aia, m-am cocoțat cu Ioan la Crucea eroilor ceferiști de pe Caraiman, am simțit biciul vântului pe obraji, mi-a fost sete și foame odată cu el, m-au durut picioarele și genunchii…Totul a fost real.

Apoi, în seara următoare am fost în Munții Baiului. Tot cu el! În alta, am urcat în Munții Piatra Craiului, pe creastă, la lanțuri. Eram ca și câinele lui Pavlov. Cum cădea seara, aveam chef de plecat în munți…

L-am căutat apoi pe Facebook și ne-a împrietenit. Așa am aflat că scrie de mult povești despre munți și călătorii, că este pasionat de fotografie și că a început totul încă din timpul facultății. A adunat pană acum 144 de albume pe Picasa și încă scrie „povești de trezit adulții”. Ioan și-a expus fotografiile în multe orașe din țară: Alba Iulia, București, Brașov, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Piatra Neamț, Sibiu, Timisoara, Breaza, etc. de multe ori alături de tatăl lui, pictorul Adrian Stoenică (www.adrianstoenica.ro). Totodată, revista National Geographic România i-a publicat o fotografie în numărul din aprilie 2013.

12998670_10153700743510852_6415710814534918562_n

1.   Cum de ți-a venit ideea să faci o promovare masivă a traseelor montane, prin intermediulul filmelor?

„Ideea de la care a plecat totul nu era despre cum să promovez mersul pe munte – ci despre cum aș putea să fac ceea ce-mi place (mersul pe munte) cât mai mult – și eventual să încerc să și trăiesc din asta. La început a fost mersul pe munte, care s-a combinat foarte bine cu fotografia și cu jurnalele de munte. Văzând efectul pe care acestea îl aveau în privitori – bucuria pe care o aduceau dar și informațiile utile, am încercat să avansez pe această direcție.”

Ideea pentru emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” a apărut la o expoziție foto pe care a avut-o în Brașov în 2013, unde a stat de vorbă cu directorul postului TV Brașov.

„A fost ceva de genul… cum ar fi o emisiune tv despre mersul pe munte? (nu mai stiu cine a pus întrebarea, dacă el sau eu. Cred că de fapt mama mea a spus-o!). Am zis că merită încercat, deși habar nu aveam cum ar putea fi, ce aș putea prezenta, dacă aș reuși să mă ocup și de asta (ca timp, efort, muncă, financiar etc). Țin minte că mi-am dorit două lucruri de la această emisiune, încă de la început: să fie naturală, sinceră, să pot să fiu eu în ea – fără scenarii rigide sau impuse și… să ating oamenii, nu doar prin imaginile cu munți – cât și prin redarea unor emoții, a unor trăiri de pe munte. Să-i fac să vrea să meargă și ei pe munte. Și sunt bucuros că asta chiar s-a întâmplat. Îmi spune lumea că reușesc să promovez frumusețile României, dar pentru mine mai important e să încerc să trezesc în oameni dorința de a porni la drum, de a descoperi mai mult, nu contează unde! Că dacă apare această dorință, atunci și frumusețile din jur vor fi mult mai ușor de văzut. Și ele vor lua locul mai ușor computerului sau telefonului.”17342759_10154553467500852_3116219296262161823_n

Pe Ioan l-au influențat cel mai mult zilele petrecute în natură atunci când era copil. Atunci când încă nu știa cine sunt Calistrat Hogaș sau Carol Lehmann, dar știa sigur ce înseamnă să urce pe deal la strâns fânul, să se dea cu sania, iarna, prin livezi, sau să descopere poteci „secrete” prin păduri. Mai târziu, drumețiile făcute cu tatăl și cu frații lui pe munte au reprezentat cu siguranță niște pietre de temelie.  Era o realizare pentru un băiat de 14 ani să fi urcat pe cele mai înalte vârfuri din țară!

Însă Ioan a cotit-o mai serios spre munte abia în facultate, după ce a făcut prima excursie solitară în Bucegi. Abia atunci muntele a început să devină un sprijin pentru regăsirea de sine, identificarea unor răspunsuri și nu doar un obiect de cucerit.

„Nu pot spune că am sau am avut vreun model, e ca și când te dai o dată cu sania pe un deal, vezi că-ți place, te dai și a doua oară, apoi începi să cauți noi pante bune de dat, importante sunt trăirile tale în primul rând, nu cum îl cheamă pe campionul mondial la săniuță. Pe urmă, dacă vrei să-ți lărgești orizontul, să înveți și din alte surse, nu doar din propriile greșeli sau experiențe, te poți îndrepta spre oamenii cunoscuți, care au făcut ce faci și tu. Poți afla multe lucruri interesante în felul ăsta. Dar trebuie avut grijă, ei și-au trăit viața lor, tu trebuie să nu uiți să ți-o trăiești pe a ta (nu pe a lor!).”

2. Care este cel mai frumos loc de vizitat? 15977524_10154398842285852_4775667762771442540_n

„Dacă te duci pe o plajă superbă de pe o insulă tropicală, dar tu ești alergic la nisip, iar umiditatea nu-ți face deloc bine, atunci, probabil, nu te vei bucura prea mult de acea plajă. Dacă ajungi în Veneția, când prietena abia te-a părăsit, probabil nu vei putea să admiri orașul, pentru că gândurile îți vor fi destul de negre și nu te vor lăsa. Dacă mergi pe „cel mai frumos” munte cu ochii închiși, inima ferecată și mintea la treburile de săptămâna viitoare, probabil nu vei vedea „cel mai frumos” munte – oricare ar fi el. Noroc că muntele are metode bune să-ți dea o creangă peste ceafă și să-ți deschidă un pic ochii. Dacă ai ochii potriviți, atunci absolut orice (munte) e minunat!. Cred că ne-am bucura mai mult de ceea ce ne înconjoară dacă în loc să căutăm mereu locuri impresionante, am căuta să învățăm să fim impresionați de ceea ce ne înconjoară, oriunde am fi. Pentru că fiecare loc are frumusețea lui. Dar suntem capabili să o percepem? Sau e nevoie să ni se dea în cap cu o tonă de frumusețe, ceva senzațional, ca să o vedem? O rază de lumină puternică e ușor de văzut. Dar ca să vezi o flacără măruntă de la o lumânare, pupila trebuie să se dilate, să lase să intre mai multă lumină pe „senzor”. Atunci o poți vedea. Cam așa și cu inima – trebuie să o lărgești, să intre mai mult, să intre și frumuseți pe care altfel le-ai rata. Dar, dacă asta e prea complicat, mergeți pe Valea Cernei!” slide

Unul din lucrurile care au contribuit la menținerea în viață a emisiunii „Pe poteci, spre inima ta!” îl reprezintă faptul că Ioan a reușit să schimbe ceva în oamenii tineri. El primește sute de mesaje și comentarii, în care mulți îi mărturisesc că filmele și sfaturile lui le-au fost de folos, le-au adus bucurie și  i-au motivat să meargă pe munte.

3. Am văzut pe parcursul filmelor tale că te-ai întâlnit cu persoane care îți cunoșteau bine activitatea, de asemenea, am remarcat multe comentarii pe YouTube. Simți că ai reușit să determini mai mulți oameni să-țti urmeze exemplul? Ai un feedback în acest sens?

„Ce mă bucură cel mai mult e că emisiunea mea atinge oameni care nu aveau vreo treabă cu muntele înainte, inclusiv copii – și îi face să vrea pe munte. Dar nu oricum! Ci într-un mod un pic mai educat și pregătit decât dacă ar fi mers fără să aibă habar ce înseamnă o drumeție pe munte. Având în vedere că asta îmi dorisem de la început, mă bucur să primesc astfel de feedback – și nu doar pe net, ci și pe stradă, sau pe munte. De curând eram în Iași, în curtea unei școli și, trecând pe lângă o fetiță cu bunica ei, o aud pe cea mică spunând cu surprindere: „era Ioan Stoenică!” (M-am amuzat gândidu-mă cât de șocată trebuie să fi fost să-l vadă pe Ioan Stoenică în curtea școli ei din… Iași!). După câteva minute am constatat că se opriseră la poartă, așteptau să ies, așa că am vorbit puțin – bunica mi-a spus că cea mică e încântată de emisiune, se amuză la multe faze și ar merge și pe munte, dacă ar avea posibilitatea (cu cine să meargă, timp, bani etc). Mi se pare util să poți să plantezi astfel de semințe în copii, pentru că atunci când vor avea posibilitatea, vor percepe natura altfel decât unul care nu a cunoscut-o deloc, sub nicio formă – nici măcar de la tv.

4. Te-ai simțit vreodată în pericol în timpul drumețiilor tale? Ți-a fost frică vreodată?

„M-am simțit în pericol pe un turn de stâncă, pe care m-am cățărat așa, aiurea, în ideea să ajung dincolo de el. Urcușul începea din pădure, dar stânca ieșea din pădure – și dincolo de ea intuiam un loc fain de cort. De jos părea ușor de urcat, dar pe la jumătate mi-am dat seama că e mult mai dificil decât am crezut și mi-ar fi fost foarte greu să mai cobor de unde ajunsesem. Eram singur, era și o zonă cu vipere, așa că am continuat urcarea simțindu-mă în pericol – pentru că era posibil să rămân blocat acolo, dacă nu reușeam să ajung sus. Am ajuns cu bine, dar situația a fost una riscantă – din categoria „să țin minte să nu mă mai aventurez așa niciodată!”. De mai multe ori însă am simțit frică – mai ales în primele drumeții solitare. Frica de animale sălbatice, mai ales noaptea când eram singur în cort, sau în vreo stână părăsită. Au fost momente foarte intense de frică – dar pericolul nu exista în realitate. Sesizați diferența? Îmi era frică de fapt de necunoscutul din jurul meu, imaginația o lua razna și producea frică – deși în jurul meu erau doar vrăbii. Există situații reale de pericol – și e foarte important să știi să evaluezi riscurile atunci când te bagi în ceva – și să fii pregătit să faci față la diferite situații care ar putea să apară. Dar mai des se întâmplă ca oamenilor să le fie frică, decât să fie în mod real în pericol. De exemplu, e un pericol real să călătorești cu mașina. Dar e ceva familiar, așa că nu ți-e frică. Pe munte însă, unde nu ești chiar ca la tine acasă, orice umbră sau sunet îți poate produce teamă – fără să fie neapărat ceva care să te pună în pericol.”

5. Foarte mulți oameni, în special turiștii ocazionali, au renunțat la drumețiile montane în ultimii 30 de ani din cauza animalelor sălbatice, în special a urșilor care s-au înmulțit. Un alt pericol pot fi câinii de la stâne. Ce ar trebui făcut, pentru ca să ne simțim în siguranță pe cărările montane și să ne putem bucura în liniște, de frumusețile naturii?

„Nu cred că sunt prea mulți oameni care să nu meargă pe munte din cauza fricii de animale sălbatice. Am cunoscut câțiva, dar cei mai mulți nu merg pe munte pentru că nu știu că există, pentru că nu-i găsesc rostul, pentru că „nu au timp, nu au bani, nu au cu cine” – nu pentru că ar exista acolo prea multe pericole (de care oricum mulți nici nu sunt conștienți). În plus, nu știu în ce măsura animalele sălbatice s-au înmulțit, având în vedere că habitatele lor s-au micșorat. Poate de aceea există senzația că sunt mai multe, pentru că de fapt am intrat noi cu orașele peste casa lor. Chiar și așa, oamenii au trăit destul de armonios cu animalele de-a lungul secolelor – iar acum… cred că animalele ne știu de frică mai mult ca oricând. Nu e poveste că urșii (dar orice animal sălbatic de fapt) preferă să evite oamenii. Eu mă chinui să filmez un urs pentru emisiunea mea și nu am reușit încă – pentru că toți se îndepărtează înainte să apuc eu să-i văd sau să-i filmez. Există desigur tot felul de situații, dar pe scurt: la TV apar doar alea două accidente cu urși dintr-un an, nu apar miile de turiști care au fost pe munte fără să întâlnească ursul. Iar acele două accidente pe an se întâmplă, de obicei, din cauza unor greșeli umane: că au dat de mâncare ursului din mână (pe drumul spre Cota 1400), că au făcut poze cu blitz, că au stat în liniște în zmeuriș sau la ciuperci și ursul nu i-a simțit decât prea târziu, că erau braconieri care voiau să fure puiul în timp ce ursoaica era prinsă în laț și se chinuia (și, reușind să se elibereze, jap!). Că au ținut mâncare în cort (asta e un fel de invitație: „ursule, te aștept la noapte la portiță! Ți-am pregătit punga cu bunătăți, am pus-o aici, lângă mine!). Cu alte cuvinte, dacă nu știi să te asiguri când traversezi o stradă, e posibil să te lovească o mașină. Ce faci, nu mai traversezi strada, sau mai bine înveți cum se traversează în siguranță? Ceea ce nu înseamnă că nimic nu se poate întâmpla. Ideea e să nu te lași limitat de frici iraționale – ci să încerci să-ți depășești fricile prin informare. Și apoi… prin practică. Și dacă chiar ți-e atât de frică de umbra marelui urs, atunci mergi pe munte cu oameni pricepuți – ei știu cum să reducă foarte mult riscurile atunci când te afli în natură. Oricum, cea mai bună „armă” pentru a reduce riscurile dar și pentru a te simți mai în siguranță, este informarea.”

6. Dintre traseele pe care le-ai vizitat, în ce zone ale țării ai observat că oamenii aruncă mai multe gunoaie?

„Nu aș face o diferențiere în funcție de zone din țară, ci de alte zone: zone unde ajung foarte mulți oameni versus zone unde nu prea ajung oameni. E evident unde găsești mai mult gunoi. Deși cine știe, poate și urșii aruncă gunoaie în unele zone! Mersul pe munte este ceva foarte accesibil oricui – găsești echipament ieftin, găsești informații pe net (dacă le cauți), există trasee marcate și refugii care să atragă gunoaie destule. Acestea nu vin însă la pachet și cu o educație a mersului pe munte. E mult mai ușor să marchezi un traseu turistic sau să construiești un refugiu în munți, decât să contribui la educarea celor ce vor folosi acele poteci sau refugii.

În schimb, acolo unde există Parcuri Naționale (gen Retezat, Piatra Craiului, Ceahlău etc) care au și o administrație care se ocupă de Parc și eventual o taxă de acces care să finanțeze anumite proiecte sau acțiuni – acolo aș zice că vezi mai puține gunoaie. Adică tot se abandonează, dar mai puțin – și spre deosebire de alte zone, aici se fac acțiuni de ecologizare mai des.

Mai trebuie menționat și faptul că nu doar unii turiști aruncă gunoaie (majoritatea în zone foarte populare și ușor accesibile – dezavantajul Bucegilor) – ci și muncitorii forestieri, ciobanii sau culegătorii. De aceea găsești gunoaie și în munți mai sălbatici, sau prin zone nemarcate. Pentru că dacă te afli pe munte cu treabă, nu cu bucurie, din obligație, nu din plăcere, atunci nu te interesează prea tare de soarta „locului de muncă”. Ceea ce e foarte ciudat, acești oameni nu fac legătura între efectul pe care ei îl au asupra mediului și câștigul lor. Dacă aruncatul gunoaielor ar însemna că anul viitor ciupercile n-ar mai crește prin păduri, probabil că nu ai mai găsi gunoaie aruncate de culegătorii de ciuperci. Dar când efectul e pe termen lung și ai impresia că nu te afectează pe tine…

Și apropo de gunoaie, am observat de multe ori că în grupuri există tendința de a face o singură pungă de gunoi, în care toți să își pună gunoiul. De la 10 oameni, se strânge o pungă destul de mare de gunoi, pe care foarte probabil nimeni nu va vrea să o care – mai ales că e greu să o îndeși în rucsac, iar dacă o legi pe exterior se poate rupe foarte ușor. Eu recomand ca fiecare persoană (sau cuplu) să își facă propria pungă de gunoi. În felul ăsta, fiecare va căra după el doar ce produce, iar pungile vor fi mult mai mici și ușor de transportat.

7. Care sunt traseele uitate sau neglijate de autoritățile locale și ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea situației?

„Trasee faine sunt în toți munții. Unele au fost cândva marcate, dar marcajele s-au șters sau s-au pierdut, altele ar putea fi marcate pentru a atrage turiști în zonă. Cred că principala problemă este că autoritățile nu își dau seama de beneficiile acestei activități (mersul pe munte). Pentru ele, totul se rezumă la bani. Păi ce bani aduce mersul pe munte pentru localitatea respectivă? Câți oameni merg pe munte? 10? 100? Nu se știe! Și ce cheltuie acei oameni în satul meu? Păi vin cu mâncarea luată din Carrefour, urcă pe munte, coboară, nu lasă niciun ban în localitate. Nu mai bine tăiem pădurea și facem o pârtie de schi? Să fie ceva clar! Sau facem 10 pensiuni, cu grătar în curte – oamenii trebuie ținuți în curte, în sat, nu trebuie să-i pierzi prin pădure! Dacă noi nu le deschidem ochii spre utilitatea unor astfel de trasee (sau activități), e mai greu să vină de la ei inițiativa. Că ei au impresia că doar schiul poate produce bani – deși în alte țări toate activitațile de munte sunt respectate, promovate și puse la punct – astfel încât toată lumea să aibă de câștigat. Există asociații (gen AER) care lucrează pe partea asta, de dezvoltare a (eco-)turismului – dar efectele se văd în ani de zile, nu se poate schimba mentalitatea oamenilor peste noapte. Ce am putea face noi? Am putea, de exemplu, atunci când mergem într-o zonă, să sunăm la primărie să întrebăm dacă în zonă există trasee de drumeție marcate. Sau putem întreba la pensiunea la care urmează să ne cazăm. Astfel, cei de acolo vor observa că există o cerere pentru așa ceva. Mai ales dacă zicem: „ah, nu există trasee? Ok, lăsați că mergem în satul celălalt, acolo sunt vreo două trasee de drumeție marcate plus unul de biciclete!”. Pentru a-mi susține emisiunea, am căutat colaborări cu primării din zone de munte – și foarte greu am găsit sprijin și deschidere în acest sens. Dar trebuie spus că depinde mult de om – am întâlnit și primari care au înțeles potențialul turistic pe care localitatea lor îl are și au făcut ceva în acest sens – și cu ei am colaborat mai ușor, pentru că și-au dorit să promoveze traseele și munții de-acolo. Pentru că orice turist care intră în localitatea lor, poate însemna o contribuție la economia locală și, deci, la binele oamenilor de acolo. Iar dacă oamenii de acolo observă un câștig direct din faptul că vin turiști în zonă, pe trasee de drumeție, atunci altfel vor privi pădurea, natura și potecile.”

8. În ultimele decenii mai multe cabane din Bucegi au căzut prada flăcărilor, iar unele dintre ele nu s-au mai refăcut – Clăbucet Plecare, cabana Cristianul Mare, Bunloc, chiar și Diham a ars la un moment dat (dar a fost refăcută). Care este părerea ta despre aceste obiective distruse și altele aflate într-o stare de degradare: refugii turistice sau marcaje a căror lipsă ar putea pune în pericol viața turiștilor.

„Viața turiștilor e pusă în pericol în primul rând de propria inconștiență, de lipsa de informare și pregătire, de lipsa unui echipament adecvat – nu de lipsa marcajelor sau a refugiilor. Degeaba ai treceri de pietoni amenajate, dacă omul traversează cu ochii închiși. Prezența unor trasee marcate nu înseamnă că nu ar trebui să ai cu tine o hartă – pe care să știi să o citești. Sau o folie de supraviețuire și o lanternă măcar, în caz că nu ajungi la cabană din diverse motive. Foarte importante sunt și refugiile. Din păcate, pentru mulți dintre cei care se folosesc de ele, acestea reprezintă un loc bun de petrecere, nu un adăpost de urgență. Dacă ai avea într-adevăr o urgență, ai fost prins de viscol în drumul spre cabană sau spre vârf și te-ai adăpostit acolo, îți vine să pupi mâna celor ce au construit acel refugiu, pentru că ți-au salvat viața! Dar când nu simți sau nu înțelegi cu adevărat acest scop al refugiului, atunci e mai puțin probabil ca el să fie respectat – și deci și degradarea va fi accentuată. Ca să nu mai zic de gunoaiele care se strâng de obicei lângă refugii.” 17103368_10154522685070852_5859996133683822845_n

9.   Cine te sprijină în demersurile tale și ce înțelegere găsești din partea familiei?

„Având în vedere că sunt aproape 10 ani de când merg mai serios pe munte, lumea s-a cam obișnuit cu mine așa – inclusiv cei din familie. Și, pentru că fiecare an a avut o nouă treaptă urcată (coborârile le știu mai mult eu), a fost mai ușor de acceptat drumulețul ăsta al meu – chiar dacă nu a fost deloc ușor. Că deh, lumea măsoară nivelul de bunăstare după ce și cât câștigi (material), nu după bunăstarea din interior. Dar eu n-am căutat niciodată înțelegere de genul ăsta din partea celor din jur. Mi-am dorit să fiu sincer cu mine însumi și să fac tot ce pot să urmez calea pe care simt să o urmez. Uneori au fost piedici, greutăți, cele mai multe venite din capul meu (e o iluzie că cei din jur ne pot pune piedici atât de ușor pe cât avem noi impresia) – dar a contat faptul că am simțit mereu că lucrurile merg spre ceva… mai mare, sau mai bun, nu știu. Că urcă. Iar la asta au contribuit toți cei care m-au sprijinit, într-un fel sau în altul: prin comentarii și mesaje, prin donații, prin prezența la unele ture sau evenimente organizate de mine etc. E important să te simți sprijinit și înțeles. Dar n-ar trebui să depindem de asta, sau să așteptăm asta. Poate mai mult ar trebui să încercăm să sprijinim și să arătăm înțelegere noi altora.”

Filmele lui Ioan le puteți vede AICI!

Dana Fodor Mateescu

Foto: Ioan Stoenică

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.