Alexandru Paleologu. „Ambasadorul golanilor” a trăit infernul pușcăriilor comuniste

Încă din copilărie, Alexandru Paleologu şi-a dorit să scrie şi să devină ambasador în Franţa. Până să devină scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice, […]

Încă din copilărie, Alexandru Paleologu şi-a dorit să scrie şi să devină ambasador în Franţa. Până să devină scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice, groaza clandestinităţii, infernul puşcăriilor comuniste.

S-a născut într-o Românie liberală, capabilă să-și asigure locul politic și economic în rândul țărilor civilizate europene, a crescut într-o casă boierească cu blazon la poartă în climatul moraliștilor francezi, după ce l-a descoperit pe Montaigne în biblioteca tatălui său. Discipolul lui Constantin Noica, care a trăit între 14 martie 1919 și 2 septembrie 2005, nu și-a refuzat nimic din ce i-a oferit viața: petrecerile lumii aristocrate, aventuri galante și voluptoase, a trecut prin războaiele mondiale, a cunoscut foamea, bătaia, durerea, mizeria pușcăriilor comuniste. Era un boier al spiritului, trecuse de 70 de ani, în 1990, când a fost numit ambasadorul României la Paris, doar patru luni. Nu-și mai dorea această funcție.

Băiatul de familie cu nume răsunător și modelele lui literare

Copilăria, adolescența și tinerețea s-au desfășurat într-o ambianță asemănătoare cu a interioarelor din tablourile lui Pallady, așa cum amintea adesea: „Arta lui reprezenta pentru mine un reper sufletesc esențial”. La șapte ani, bolnav de pojar, bunica-i citește din scrierile contesei de Segur și Alecsandri. Chirița îl face să râdă, iar Caragiale îl șochează.

„Îmi doream în copilărie două lucruri care de altfel s-au și împlinit, însă mult mai târziu decât am crezut și am sperat și într-o formă mult mai puțin satisfăcătoare decât îmi imaginam eu în gândurile mele infantile: să fiu scriitor și totodată diplomat. Diplomația, mi se părea mie, reprezintă cea mai bună condiție socială pentru scriitor. La finele adolescenței mele, aceste dorințe începuseră să se realizeze. Publicam eseuri și intrasem în diplomație unde aveam toate atuurile. Eram, așa cum se spune, băiat de familie, cu un nume răsunător, care putea fi privit cu o anume favoare, mai ales că nu eram tâmpit, și puteam justifica prin merit personal avansurile. Mă vedeam ajungând cu ușurință ambasador. Nu un ambasador oarecare, ci ambasador în Franța.”

În liceu publică în revista „Vlăstarul”, despre moraliștii francezi, pe care bunica-i avea în bibliotecă, volumele legate cu în piele cu titlurile gravate în aur. „Când Eminescu a început să curgă peste mine ca o cascadă, cu laturi variate, noțiuni de filosofie, aveam 18 ani, și o experiență erotică și sentimentală care o depășea pe cea a colegilor mei.” Primul model în adolescență i-a fost Paul Zarifopol, editorul primelor trei volume Caragiale cu aparat critic. Cartea sa, „Pentru arta literară” a fost una de căpătâi, pe care a recitit-o până a știut-o pe de rost. Pe lângă alte modele ca Montaigne, Nietzsche, Caragiale și Goethe, articolele scrise până în 30 de ani sunt ghidate de spiritul lui Zarifopol.

„Cititndu-l pe Sadoveanu la 45 de ani, am avut revelația extraordinară a cosmogoniei lui, ca totalitate a viziunii și revelația sensurilor simbolice și inițiatice în opera lui.” Fascinat, scrie cartea „Treptele lunii sau calea către sine, o contribuție la hermeneutica lui Sadoveanu”.

Face armata la 21 de ani într-un mediu luxos, la Școala de ofițeri de cavalerie, cu reguli fixe. A dat admitere la Conservator pentru că era Alice Voinescu profesoară. O cunoscuse pe când avea 5 ani. Parcurge trei ani într-unul, cu gândul că va fi regizor, apoi în 1949 renunță. Cultura uluitoare nu-l ajuta. Își dă seama că pe lângă talent, trebuia să facă spectacole sub tutela realismului socialist și a diverșilor ideologi de serviciu. Experiența cu teatrul l-a ajutat când a fost secretar literar la Teatrului „I.C. Nottara” din București.

„Am fost un tânăr monden – dandy și monden – și mergeam la baluri la „soaréle”. Mă plictiseam de moarte și-mi plăcea enorm. Îmi plăcea apariția tinerelor femei care-și studiaseră de acasă efectul toaletei lor. Eram un prost dansator. Dansam mult și prost. Ca un fel de obligație că trebuia să fac ceva. Dansam, fumam havană.”

Fiul de boier urmărit de Securitate, fugar prin provincie

Tânărul prezentabil, cu relații de familie, prietenii strălucite și influente, cu o educație solidă și cultură aleasă, a absolvit Dreptul și a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe cu tot corpul diplomatic, în 1947, înainte de abdicarea regelui Mihai, după ce venise la conducere Ana Pauker. Se angajează pe un șantier. Era urmărit de Securitate. După un prânz la Capșa, își trimite soția acasă cu un prieten, ca să le spună securiștilor că a plecat cu trenul, iar ea s-a întors cu amantul ei. „Secretul” era divulgat în fața familiei pentru salvarea situației grele în care se afla conu Alecu. Divorțează de prima soție. Este ajutat de către mama sa, care-și vinde lucrurile din casă pentru a-i plăti confecționarea un buletin fals. Devine o vreme fugar prin provincie. I se emite mandat de arestare. Ca să se salveze, trece prin trei spitale de nebuni, tratează boli venerice pe care nu le avea. Pierde tot, casă, haine, bibliotecă.

Îl cunoaște pe Vladimir Ghika, prinț, preot și martir, canonizat de niște ani și depus în catedrala Sf. Iosif din București. Datorită lui se convertește la catolicism, însă sub influența lui Noica, între 1950-1951 se îndepărtează de religie.

Trece războiul, vin comuniștii la putere, se fac arestări masive. Ca să-l ajute, regizorul Dinu Negreanu îi propune să plece la Leningrad, ca să învețe limba unei literaturi geniale, să-și dea doctoratul acolo, apoi să se întoarcă în țară aranjat. Refuză. Ar fi putut face o carieră briliantă în vremea comuniștilor, dar era prea mare efortul de a scrie pe placul altuia, nu și al lui. Fusese boier crescut sub influența moraliștilor francezi și nu-și trăda convingerile.

„Cine fuge de suferință nu poate avea acces la alchimia bucuriei și nu poate cunoaște fericirea. Durerea, umilința, coborârea în infern sunt probe fără de care fericirea nu există. Am știut încă de foarte tânăr că trebuie să plătesc, și nu cu preț mic, fericirea de care aveam parte. Închisoarea, cu toate asprimile ei, o așteptam în mod obscur demult, iar când i-a venit vremea nu m-am gândit să scap.”

Pe lângă Constantin Noica, alături de Liiceanu și Andrei Pleșu

Constantin Noica i-a fost mentor lui Alexandru Paleologu. Avea 16 ani, iar Noica 26 când s-au cunoscut și s-au împrietenit la Câmpulung, orașul unde filosoful avea deja domiciliu forțat, din 1949, iar Paleologu a locuit acolo clandestin. „Îi datorez enorm. În special, îi sunt recunoscător pentru faptul că, mulțumită lui, am ajuns la închisoare. Când l-am cunoscut mă frapase prin eleganță. Era un amuzant povestitor. S-a însurat cu Wendy Muston, care nu era frumoasă, a avut copii, dintre care părintele Raphael. La Câmpulung, s-a recăsătorit cu Mariana. Făcea foc în sobă, gătea în casă, căra apă de la fântână, mergea la piață. Revelațiile erotice le-a avut târziu, după 50 de ani. Mi-a fost confident în discuții sentimentale. Multă lume îl lua pe Noica ceea ce nu era de fapt. În afară de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, discipolii lui se mai declarau cei de la Luceafărul, care nu erau, nu aveau de-a face cu Noica”. Mulțumită lui Noica, Paleologu cunoaște marea școală a filosofiei germane. A învățat limba germană, apoi a citit volumele scrise de Goethe și filosofii Kant, Schelling, Schopenhauer. Reconstituie parcursul filosofic de la Kant și Hegel prin Heidegger și Platon. În 1954, Steinhardt îl vizitează pe Noica la Cîmpulung și se cunosc.

„Ce libertăți îmi permiteam! Ce fantezii! Viața mea între 1858-1859 a fost o priapee nemaipomenită. Sentimentul de veselie, de chef, era un simptom al dezastrului.”

Scenarii de supraviețuire în pușcăriile comuniste: Jilava, Brăila, Botoșani

Prin 1959, trezit din somn într-o noapte de către securistul care-i percheziționa casa și proiecta lanterna aprinsă peste tot, este arestat. Cu rugăciunea în gând: „Facă-se voia Domnului, iar nu a mea. Căci eu pot să greșesc, dar Domnul nu greșește, chiar dacă aparent procedează injust”, trece prin trei pușcării – Jilava, Brăila, Botoșani, unde își creează forme de rezistență: învață poezii de la Radu Gyr și alfabetul morse. „Mă străduiam să transform celulele în niște saloane literare în care se discută și domnește politețea. Totul se putea suporta, atunci când politețea și o anumită detașare au reușit să se impună. Serile erau cele mai importante. Fiecare vorbea despre ce știa. Unii povesteau un film, un roman. Eu, discursuri despre Proust, Balzac, Stendhal. Problema era a excrețiilor, în public, într-o tinetă plasată lângă o fereastră, în celulă, care dădea spre o curte unde creștea regina nopții. Dimineața ni se dădea pâine și un lichid negricios, cafea. Cu puțină imaginație îți puteai închipui că bei un filtru excelent. Mâncarea era insuficientă.” Este transferat într-o celulă fără cărți, creion, hârtie, singur, 40 de zile. Se plimbă prin celulă imaginându-și cum și-ar fi aranjat casa demolată din 1932 și ce-o să facă după eliberare. Bătut, învinuit de ceea ce n-a făcut și obligat să recunoască, înfometat, spunea după mulți ani: „Nicio clipă nu am avut senzația că mi-e știrbită demnitatea, când eram pălmuit sau bătut cu cravașa pe spinarea goală sau pus de nu știu câte ori în genunchi”. Avea de făcut 14 ani de închisoare și nu-și pierde speranța nici atunci când, la Jilava, un colonel îl cheamă la interogatoriu, i se adresează cu prenumele, îi oferă cafea, țigări, vorbesc despre literatură, filosofie, și-i propune să fie informator. Refuză. Abia când este transferat la Botoșani, devine președintele clubului penitenciarului, acceptă să devină informator. I se dă voie să publice articole. I se cere să scrie un articol defăimător împotriva lui Cioran. O face și regretă după niște ani. „Am acceptat să fiu informator. Am reușit să mă strecor în mod inteligent și abil, să nu fac nici rău, ba să fac servicii unora avertizându-i.”

Transferat la penitenciarul din Brăila, unde se muncea în aer liber își amintea după niște ani: „Nu m-am spălat pe mâini decât o singură dată. Cu apa noroioasă din fundul unei gropi. Într-o zi am vrut să văd ce se întâmplă sub ciorapii pe care nu-i mai scosesem de nu știu cât timp. Gleznele mele ofereau un spectacol de nedescris. Dormeam îmbrăcați, atât de frig era. Iarna când nu mă mai suportam, mă dezbrăcam și mă trânteam în zăpadă. Asta ținea în loc de spălat și imuniza împotriva frigului”.

Mai departe cititi in Ziarul Metropolis

de Monica Andrei

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.